(10) LA SFAT. Despre toate câte oleacă.

Eleonora Lora a distribuit o amintire.

1 decembrie 2019 · 

Acum 2 ani

Vezi amintirile talechevron-right

Eleonora Lora

1 decembrie 2017 · 

   La noi in R.Moldova unii oameni sunt gata la conflict civil şi la vânzare de Patrie, numai să nu înveţe Limba de Stat a ţării în care trăiesc- limba româna, ori cel putin graiul băştinaş-graiul moldovenesc al limbii române. Ce stupiditate! Când am venit in Germania, am inţeles că trebuie sa învăţ limba ţării, dacă vreau să mă integrez şi dacă sunt Om. Aici nu funcţionează fraza magică rusofonică de acasă: "я не понимаю по-молдавски(по-немецки ar fi sunat în cazul meu)". Aici, dacă nu vrei să înveţi limba de Stat, soluţia este una: "Cemodan-Microbus-Moldova". Dar cum o duc pensionarii in Moldova, stiţi cu toţii.  Iata că la 63 ani am invăţat limba germană, am susţinut cu succes examenele- ma mândresc cu mine! Imi trăiesc viaţa interesant! În tezaurul meu intelectual am mai adăugat ceva bogăţie. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar îmi face plăcere să cunosc la perfecţie limba mea maternă-româna, inclusiv graiul moldovenesc al limbii române, pe care unii concetaţeni din nestiinţă, iar alţii din ticăloşie îl confundă cu o limbă aparte. Îmi place ca cunosc la perfecţie, chiar ma bine decât "русскоговорящие", limba foştilor cotropitori ai ţării mele-rusa. De asemenea îmi face plăcere să vorbesc în limba germană, să inţeleg ce se vorbeşte frantuzeşte ori ucraineşte. Voi mai studia! Cine mă poate acuza pentru aceasta atitudine?

   P.S. Şi da: principalul de bază este că eu am avut posibilitatea să învăţ pe gratis la cursuri speciale de limbă germană, am dreptul să trăiesc aici şi să ma folosesc de toate drepturile acestei ţări civilizate, fiindcă sunt cetateană UE. Datorita redobândirii cetaţeniei mele române. Am aşteptat mult, 5 ani, dar s-a meritat.
Stiţi cine aş fi fost eu acum acasă la mine, dacă nu aş fi avut norocul sa îmi redobândesc cetaţenia română? Era să fiu o pensionară disperată, care cu sufletul la gură îşi asteapta lunar pensia, ca nu care cumva să se reţină şi atunci-catastrofă! Este destul de firesc să te gândeşti aşa, datorită situaţiei economice din republica noastră. Era să fiu o băbuţă îmbătrânită înainte de timp, complexată, depresivă şi cu privirea in pamint de rusine, că e nevoită să primească lunar bani de la copii pentru o viaţă decentă. Vinovată fară vină după 5 ani de studii la facultate si 32 ani de activitate ca inginer. Acum insă, am posibilitatea să ajut eu cât de putin pe cineva de acasă, care poate atunci şi mănâncă ceva mai bun, dacă ii trimit eu de aici. Iată aşa. Cunoscută situaţie pentru mulţi cetaţeni din afara ţării şi pentru mulţi pensionari de acasa? Cu siguranţă-da!

(9) LA SFAT (continuare)

  DACĂ EU AŞ MERGE LA  ALEGERI. 

   Buni prieteni ai mei mi-au spus, că vor vota pentru Partidul Democrat, chiar dacă nu îl agrează pe şeful PDM, Plahotniuc.
  Argumentele lor sunt omeneşti: 1) PD a mărit pensiile cu câte 600 lei la fiecare pensionar.  2) În conducerea şi printre membrii PDM sunt oameni cumsecade, oameni competenti, oameni serioşi, care merită toată încrederea.
   Nu i-am contrazis. Fiecare are dreptul la alegerea sa.
 Şi eu ştiu persoane minunate printre membrii PD: omenoşi, culţi, competenţi, sufletişti, buni specialişti, care merită toată încrederea. Însă, mie nu îmi dă pace găndul, că oamenii din fostul imperiu sovietic, deportaţi in Siberia şi în alte Gulaguri sovietice fără nici o vină, au fost eliberaţi şi reabilitaţi numai după ce a murit Stalin.  Peste caţva ani după ce zdohnise "tătuca"!
- Nu, eu nu aş vota pentru PDM atâta timp, cat seful partidului este un om cu reputaţie foarte rea! 

AMINTIRI DE LA ŞCOALA MEA PRIMARĂ (sfârşit)

Capitolul 2. PRIMA MEA ÎNVÂŢÂTOARE

    În această povestire eu redau sentimentele şi emoţiile mele. Cine vrea să adauge ceva la cele scrise de mine, vă aştept cu drag în comentarii. Deci, deşir firul povestirii până la capăt.
   Dacă pe tot parcursul vieţii mele după terminarea şcolii primare şi până în prezent m-ar fi întrebat ori m-ar întreba cineva brusc, cine a fost prima mea învăţătoare, eu aş fi răspuns şi aş răspunde prompt:
- Elena Panteleevna! 
Şi cred că nu aş fi singura, care ar reacţiona astfel. 
Elena Panteleevna era icoana nostră, învăţătoarea care ne-a învăţat în clasele a 3-a şi a 4-a. Cu ea am terminat şcoala primară. 
... Eu am nimerit în clasa 1-a "b" a anului 1960 cu "nepus în masă": eram născută în noiembrie şi nu aveam încă 7 ani împliniţi. Însă în anul /60 mai mergeau câţiva copii din mahalaua noastră în clasa 1-a, iar în anul /61 aş fi mers numai eu. Şcoala era departe, calea lungă  şi prezenta pericol pentru o copiliţă mică, mergând singurică pe marginea drumului ţării, pe lângă maşini, autobuse, căruţe, biciclete, tractoare... Cel puţin aşa judeca mama mea. Mai mult decât atât, l-a convins în dreptatea sa pe tata şi pe directorul şcolii, care după câteva discuţii cu părinţii m-a înscris în clasa 1-a.
   Eu mă pregăteam de şcoală. Mama era cam agitată, fiindcă din vorbă cu femeile care veneau la ea cu de cusut se subânţelegea, că voi nimeri în clasă la Oxana Gheorghevna, care bate copiii şi se comportă ca un jandarm cu ei. Mama a trimis vorbă prin femei ca să ajungă la urechile Oxanei, că dacă va pune mâina pe mine, va fi cercetată la Secţia de Învăţământ din Cahul. Eu auzeam vorbele lor, dar nu îmi păsa, eu vroiam la şcoală. Mai ales că din manualele lui fratemeu mai mare deja mă şcoleam singură.
   La 1 Septembrie am mers cu mama la Şcoala cea mică, însă Oxana Gheorghievna nu m-a primit, a zis că încă nu am 7 ani.  Imediat mama cu mine de mâină a mers la Şcoala cea mare la director, el ne-a dat un bileţel, ne-am întors iar la Şcoala cea mică şi mama i-a înmânat bileţelul Oxanei, după care am devenit şi eu şcolăriţă. Eu, obosită de atâta drum, am rămas la şcoală iar mama, necăjită că eu nu am avut parte de careu, a mers acasă. Atâta ţin minte despre prima mea zi de şcoală.
Din lecţiile din clasa 1-a puţin ce ţin minte. Ţin minte frica din mine când trebuia să merg la şcoală. Şi acum îmi mai răsună în urechi glasul înfundat al Oxanei şi faţa ei crispată când răcnea. Nu ştiu de ce îl aud înfundat(glasul ei), de parcă vine din pivniţă şi nu înţeleg, de ce îmi era atât de frică de ea. Căci Oxana Gheorghievna pe mine nu mă bătea, ca pe alţi copii. Probabil eu cu sufleţelul meu de copil simţeam, că nu mă iubeşte şi nu mă bate doar că îi este frică, altfel m-ar fi snopit şi pe mine în bătăi. Ce e drept, odată mi-a tras o palmă de încercare, pe care eu nu am spus-o nimănui, însă mama prin canalele ei a aflat despre asta şi iar i-a trimis vorbă, că dacă mai îndrăzneşte...
Nu a mai îndrăznit Oxana Gheorgievna, însă mă ura şi mă oprima, iar eu cu sufleţelul meu sensibil sufeream poate mai mult, decât dacă m-ar fi bătut şi pe mine ca pe alţi colegi de clasă.
   Ţin minte, la o serbare cu părinţii mama a venit la şcoală mândră de fiica ei. Fiindcă la noi acasă jocurile pentru copii aveau caracter studios. Şi trebuia să ştim tot ce ştia tata, iar tata ştia multe, căci lucrase învăţător şi director de şcoală. Însă era interesant. De exemplu, căutam pe hartă cel mai mic(mai frumos, mai vechi, mai vestit etc.) oraş din lume(ţară,regiune, continent), cea mai mică ori mai mare strâmtore, cea mai mare parte a lumii, cel mai mic continet, ce oraş al cărei ţări este capitală, făceam cu tata exerciţii  aritmetice de dezvoltare a gândirii , învăţam cântece, poezii, citeam diferite cărţulii, pe care încă nu le trecusem la şcoală. Părinţii erau la curent cu capacităţile şi posibilităţile noastre. Însă...la serbare Oxana Gheorghievna nu mi-a dat să recit nici două rânduri, nimic! De parcă aş fi fost ultima doiasă din clasă! Eu în programele ei de serbări nu existam. Numai eminenţa la învăţătură nu se putea ascunde. În rest, eram o incapabilă fără nici un pic de talent la ceva...Eu începusem să o cred şi eram liniştită; dacă nu mi-a dat nimic să prezint, înseamnă că aşa a trebuit, fiindcă eu ştiam de la ea că nu pot scrie frumos, nu pot recita, nu am voce frumoasă, nu pot dansa, sunt neândemnatică... Mama însă a fost foarte revoltată. După teoria mamei, şcolarul din şcoala primară, mai ales din clasa întâia este o bucată de aluat fraged, din care pedagogul poate face ce vrea. Nu ştiu câtă dreptate din punct de vedere pedagogic avea mama, însă am simţit atunci bine pe pielea mea "de mică bucăţică de aluat" ce înseamnă să nimereşti între două focuri: dintr-o parte învăţătoarea, care mă răbda doar din neputinţă, mă ignora şi îmi crea pretexte de autodezapreciere, iar din altă parte-mama revoltată mai rău decât o leoaică căreia i-a fost rănit puiul...nu mi-a fost uşor...
   Însă altor copii le era cu mult mai greu, fiindcă Oxana Gheorghievna îi bătea cu bestialitate! 
   Din clasa întâia ţin minte puţin...însă chiar şi cu mintea şi ochişorii mei de copil am văzut şi am înţeles, că Oxana Gheorghievna este amabilă cu copiii care se linguşesc pe lângă ea, care pârăsc, care îi aduc ceva de acasă... Eu nu aveam ce aduce, dar nici nu m-aş fi priceput chiar dacă vedeam că aceasta funcţionează. Eu eram nedumerită, de ce mă urăşte?.. Tânjeam ca un animăluţ mic şi neputincios să o simt mai bună cu mine, ca să încetez să mă mai tem de ea. 
   Oxana Gheorghievna era tânără, frumoasă, dar crudă şi despotică. Ea era din satul vecin Găvănoasa, venită la noi după absolvirea Şcolii Pedagogice din oraşul Cahul. Era căsătorită cu un şofer de la noi din sat şi avea o fetiţă mică Liuda, pe care eu nu o ţin minte.
   În schimb mi s-au întipărit bine în minte bătăile groaznice, pe care ea le aplica colegilor mei de clasă, nişte copii nevinovaţi.
   Când eram deja la Şcoala cea mare, adică în clasa a 2-a în anexa aia îndepărtată, ţin minte una din îngrozitoarele bătăi, care i-a aplicat-o lui Mişa lu Ciupica şi care a devenit şi izbăvirea noastră de monstrul cu numele Oxana Gheorghievna. 
   Dintr-un motiv oarecare  şi care cu siguranţă avea caracter banal, la o lecţie a început  să îl bată pe Mişa lu Ciupica. Cu răcnetele ei obişnuite, care atunci i-au jucat festa. L-a bătut pe Mişa până l-a umplut tot de sânge... Şi răcnind la el fără pic de milă, cu glas de jandarm l-a trimis să aducă în clasă un lighian cu apă.  Mişa a adus subt privirile noastre îngrozite lighianul cu apă şi cârpa, cu care dereticatoarea spăla podelele. Oxana i-a ordonat să se spele de sânge şi el mititelul s-a spălat, însă probabil nu prea bine, fiindcă ea iar l-a trimis după apă. El a dus afară ligheanul cu apa roşie de sânge şi l-a adus cu apă curată.
   Spre izbăvirea noastră, în acel moment în clasa vecină avea lecţie directorul şcolii. Şi acum ţin minte, cum a intrat...a privit în jur...şi a ieşit din clasă. După asta Oxana nu a mai fost învăţătoarea noastră, a dispărut din şcoală.
   Frica de ea nu ne-a permis să ne bucurăm deschis de izbăvire. Nu eram capabili, nu credeam, ne temeam că se va întorce.
   După Oxana Gheorghievna până la terminarea anului şcolar  ne-a învăţat Ana Ilinicina, soţia lui Boris Ilici, învăţător de educaţie fizică la clasele mari. El era de la noi din sat, iar ea era de prin Hagiabdul, foarte frumoasă. Frumoşi amândoi şi aveau o fetiţă Liuda...Era bună învăţătoare, ne lua la ei acasă şi ne jucam cu fetiţa lor, cu Liuda. O aşteptam în clasa a 3-a, însă la început de an şcolar ei nu au mai venit în sat, au rămas în satul ei... A fost o mare decepţie pentru noi. Cu toate că Ana Ilinicina era bună, în memoria mea nu s-a păstrat amintirea despre perioada când ne-a învăţat, despre acest episod mi-a amintit nu demult Catiţa lu Scrob. Eu puteam jura, că după Oxana pe noi ne-a luat Elena Panteleevna, salvatoarea şi minunâţia noastră.  Probabil că în mintea mea de copil a jucat rolul de "radieră" decepţia că suntem abandonaţi şi frica să nu cumva să se întoarcă iar Oxana la noi.
Chiar dacă erau bătuţi alţi copii, eu fiind sensibilă fiecare lovitură o simţeam pe pielea şi sufleţelul meu. Şi, cum de exemplu să poţi fi indiferent şi să nu te îngrozeşti, copii mici cum eram, când la lecţia de limba moldovenească la dictare,  Oxana Gheorgievna si-a scos din picior pantoful cu toc ascuţit("spiciki" se numeau acei pantofi), s-a planat de asupra făpturii îngrozite de spaimă cu numele de Pachiţa lu Chitai şi la fiecare greşeală a Pachiţei în dictare o lovea nemilos cu tocul pantofului în cap?.. Nici un elev eminent în asemenea împrejurare nu ar fi putut scrie fără greşeli, iar Pachiţa era o elevă mijlocie. De ce nu a venit la spatele meu ori la spatele fiului directorului şcolii, care eram eminenţi la învăţătură?.. Însă  bine că nu a venit. Nu ştiu cum Valic, dar eu la o asemenea cruzime nu aş fi făcut faţă...
   Elena Panteleevna era frumoasă şi bună. Foarte frumoasă şi foarte bună. Şi obiectivă. Eu nu ţin minte să ne fi ocărât vre-o dată. Cu siguranţă că ne-a ocărât, dar înseamnă că pe dreptate. Ea a fost doctorul şi tămăduitoarea sufletelor noastre de copii terorizaţi. Păcat că nu i-am spus nici odată acest lucru. Dar cred că ştia. A fost un pedagog de la Dumnezeu şi marea noastră bucurie de la şcoala noastră primară. Ea nici odată nu ne-a întrebat nimic despre Oxana. Dar nici nu era încă timpul. Ştia Elena Panteleevna cum să se poarte cu noi ca să nu ne mai traumeze. Fiindcă încă eram bolnavi sufleteşte. 
   Despre Oxana am povestit toţi pe săturate în clasa a 5-a învăţătoarei de zoologie, o chema Maria Gheorghievna. Era frumoasă, cu ochii negri mari, păr lung castaniu, făcut coc în vârful capului. Ne asculta zâmbind, iar noi întrecându-ne unul pe altul îi povesteam şi îi povesteam... Lăsa special timp la începutul ori la sfârşitul lecţiei să îi povestim despre ceva. Şi noi toţi pe întrecute îi povesteam despre un singur lucru-despre Oxana Gheorghievna. Câte odată ea ne zicea: Copii, voi poate şi pe mine mă povestiţi aşa la altcineva?... Însă după uimirea bruscă de pe feţele noastre nevinovate înţelegea, că nu minţim şi nu o minţim. În amintirea mea despre şcoala din sat, în spatele imaginarei icoane cu Elena Panteleevna, mai este încă una cu Maria Gheorghievna. Şi mai sunt câteva, care se referă la altă perioadă din viaţa mea şcolară.
   În viaţa fiecărui om există în tezaurul de aur al memoriei lui o icoană a primului său învăţător, văzută numai de el. Pentru mine a fost şi este Elena Panteleevna Zlatov.
   Acasă la Cahul am o fotografie din clasa a 4-a cu Elena Panteleevna în mijlocul nostru şi cu prima ocazie o voi cauta şi o voi alătura acestei povestiri.

                                     SFÂRŞIT
Capitolul 1 îl găsiţi aici:
https://eleonoramoldovan.blogspot.com/2018/12/amintiri-de-la-scoala-mea-primara.html

Autor: Eleonora. 

AMINTIRI DE LA ŞCOALA MEA PRIMARĂ (capitolul1)

Clasa 1-a "b", anul 1960. Prima şi unica mea poză din clasa întâia.

Capitolul 1. CLASA MEA. 

       

   De câte ori privesc această fotografie, îmi amintesc de scriitorul nostru moldovean Ion Druţă, care la întrebarea cuiva de unde a moştenit darul de a scrie, a răspuns că probabil de la tatăl său, care avea un talent deosebit de a pune porecle la oamenii din sat.

   În fiecare sat oamenii de la mic la mare aveau, au şi vor avea  porecle. Şi rămân surprinsă, că poreclele primilor mei colegi de clasă încă le ştiu, iar numele şi prenumele îmi amintesc mai greu. Încerc să le scriu, căci nu atât numele şi prenumele erau semnificative, cât poreclele.

Deci:

1. Vasâli-a lu Stoica - Stoica Vasilii. Era dintre cei norocosi, căci porecla îi coincidea cu numele de familie.

2.Costic-a lu Huluţuţu - Acriş Constantin. Interesantă poreclă! Cu siguranţă că ea, porecla, a avut în viaţa familiei o istorie interesantă. Păcat că nu o (sau nu o mai) ştiu.

3.Mişa lu Stăvilâ - Stăvilă Mihail. Era verişorul meu. Era copil frumos, bun și învăța bine, pe mine mă proteja, știa să cînte din armonie.

4.Frosa lu Ghiţ-a lu Stancu -Loghin Efrosinia. Era frumoasă Frosea, poate cea mai frumoasă din clasă. Frumoasă, cuminte, înţeleptă, bună-aşa mi-a rămas în amintire.

5.Valic Mocanu -Mocanu Valentin. Fiul directorului şcolii. Copil bun, bine educat şi învăţa bine.

6. Prima noastră învăţătoare, Oxana Georgievna. Ori Goghin Ocâseana, cum îi zicea fratele meu de 4 ani. Despre ea va fi capitolul 2 al povestirii mele.

7.Anica lu Târzâlâ - Luca Ana. Era negricioasă, cu ochi negri şi ageri, luminoasă la faţă, mărunţică, frumuşică şi desena frumos. S-a căsătorit cu un coleg din clasa paralelă "a".

8.Maria lu Cicu - Cicu Maria. Era fată harnică cu soră mai mare, pe care o ajuta la crescut copiii. Din aceast motiv lipsea de la lecţii şi ţin minte cum am mers odată după ea cu toată clasa la sora ei mai mare să o luăm pe Maria la şcoală.

 9.Valodea lu mama Liusea - Stăvilă Vladimir. Era copil înalt, frumos și liniștit. El nu avea tată.

10. Vasâli-a lu Istrati - Istrati Vasilii. Eh...acesta mai avea o poreclă, dar i-am uitat-o... Ştiu că Istratii, Acrişii şi alte familii erau multe în sat şi mulţi copii aveau dupa nume şi un număr latin : întâi, al doilea, al treilea. Ca să se deosebească unul de altul în documente, iar verbal era mai simplu: porecla. Istratii al nostru era copil neastâmpărat, îl țin minte zâmbind.

11. Mişa lu Ciupica - Acriş Mihail.  Era un copil energic, mărunţel şi frumuşel. Despre el voi mai continua să scriu cum ţin minte că îl bătea învăţătoarea- în capitolul 2.

12. Ileana lu Jurtea - Malai Elena.
Era familie numeroasă, dar erau văzuţi bine în sat, fiindca la sovetici mamele care aveau 10 ori mai mult de 10 copii, primeau titlul de mamă-eroină şi mama Ilenei avea această distincţie. Erau copii buni și talentați, nu numai mulţi.

13. Chira lu Victor-Bogdan Chira. Era din familie necăjită, dar fată bună. Nu țin minte să o mai fi întâlnit după școală.

14. Vera lu Cutiţâ -Acriş Vera. Era o fetiță frumușică, deșteaptă, foarte energică, ageră, prietenoasă, activă la lecții și învăța bine. Din familie de gospodari.Tata meu era bun prieteni cu tatăl ei. Avea înnaintea ei două surori mai mari și avea de la cine sa invețe gospodărirea în casă și obiceiurile sătești. Țin minte că am fost la ea odată cu înnoptatul la o petrecere, poate la ziua ei de naștere. Cu bucate, cu mese întinse. Verișorul meu Mișa cânta din armonie, iar noi colegele dansam noaptea la ei în ogradă. Ne învățam sa fim domnișoare. Nu țin minte dacă mai erau și alți baieți colegi ori numai Mișa, dar Mișa, Vera lui Moșoi și Vera lui Cutiță erau vecini, poate de aia era Mișa. Și, mai trebuia și muzicant la petrecerea noastră. Eu trăiam la capătul satului și probabil am dormit la Vera, ori la Mișa-asta nu mai țin minte. Plăcută amintire. Părinții Verei erau acasă; dormeau în altă casă, căci aveau gospodărie mare și vre-o două case. Și nu îi deranja gălăgia noastră. Părinții mei nu ar fi permis așa ceva, însă părinții Verei au permis, fiindcă aveau experiență și încredere cu fetele mai mari. Pe Vera nu o bătea Oxana Gheorghievna ca pe alţi copii, probabil părinţii Verei erau prieteni cu ea.

15. Eu, Lora lu Călin -Călin Eleonora.

   Tata nu avea poreclă în sat şi ne spuneau după nume: "a lu Călin". Fiindcă era numai o singură familie Călin-a noastră. Însă din cauza poemului lui Eminescu "Călin nebunu", aveam în viaţa mea de copil clipe neplăcute de la semenii mei răutăcioşi, care habar nu aveau nici de Eminescu, nici de scrierile lui, însă de undeva cunoşteau fraza "Călin nebunul", ce era suficient de cutremurător  pentru sufletul meu de copil sensibil.  După ce am citit poemul, am înţeles, că această poreclă nu se va lipi de mine şi m-am liniştit. Dar rămăsesem nedumerită, de ce lui Eminescu i-a trebuit să îşi numească anume aşa eroul poemului şi nu cu oricare alt nume... Tata mi-a lămurit, că cuvântul "Călin" este un foarte vechi şi frumos nume şi prenume românesc, chiar cel mai frumos dintre toate şi asta m-a liniştit definitiv.

   Eu aveam uniformă şcolară, fiindcă mama era croitoreasă şi mi-a cusut-o dintr-o rochie a ei. Ea în tinereţe lucrase învăţătoare şi avea multe rochii elegante şi frumoase. Iar pe când eram eu şcolăriţă, se începuse sărăcia şi uniforma şcolară era o raritate, cu toate că obligatorie. Din ce mi-o fi cusut şorţul, nu mai ţin minte, căci mama era foarte ingenioasă la meşterit lucuri frumoase şi îmi făcea din te miri ce câte o hăinuţă de mai mare dragul. Din cauza uniformei mele şcolare mama era foarte mândră, iar pe mine mă intimida grozav acest lucru, fiindcă era cusută din rochia mamei. 

16.Vera lu Moşoi - Acriş Vera. Era cuminte, drăguţă, bună, prietenoasă şi foarte pistruiată.

17. Anica lu Lungu - Lungu Ana. Fată foarte cuminte cu zâmbet plăcut. Chiar şi frumuseţea îi era de o cumnţenie aparte. Desena frumos.

18. Leana lu Turcencu - Turcenco Elena. Era vecina mea, locuiam pe aceiaş stradă, ne jucam şi mergeam la şcoală împreună.

19.  Veta lu Bortâ -  Acriş Elizaveta. 

   Când eram în clasa întâia, Veta trăia lângă şcoală. Fiindcă atunci şcoala primară din sat era într-o casă boierească de lângă cimitirul vechi. Ţin minte că intram în curte la Veta ori poate că la vecina ei ca să bem apă de la fântână. În clasa a doua ne-au mutat în altă şcoală, mai departe de casa Vetei şi de două ori mai departe de casa mea. Şcoala noastră, care se numea "Şcoala cea mică", se dărâma. Iar la noul loc erau mai multe case într-o curte mare a unui fost conac boieresc. Şi se numea "Şcoala cea mare". În mijlocul complexului într-o casă nu prea mare dar plăcută, locuia directorul şcolii cu familia sa. În altă clădire mare şi sănătoasă era Cancelaria şi clasele mari, iar noi picii am fost repartizaţi intr-o anexă a unui bloc de case mai mici, probabil cândva grajduri ori depozite ori cine mai ştie ce, reamenajate în clase. Probabil acum nu mai există, fiindcă peste mulţi ani în sat s-a construit şcoală modernă cu 2 etaje, care funcţionează şi în prezent.

   Veta cânta frumos. Asta mai târziu şi-a dezvăluit ea talentul de cântăreaţă, însă în clasa înâia şi a doua era bătută de multe ori în cap şi peste faţă de învăţătoarea nostră. Probabil cu parinţii Vetei Oxana nu era prietenă. Ori era sigură, că nu o paşte nici un pericol din partea lor. Ştia ea ceva, de o bătea atât de des şi atât de tare. O bătea în aşa măsură, că deja prin clasele mai mari, poate a 5-a ori a 6-sea, Veta se jeluia că o doare capul şi dinţii în gură, motivând că i se trag durerile de la bătăile Oxanei. Odată ne-a invitat la ea acasă  şi atunci ne-am amintit de "şcoala cea mică", de Oxana cum ne bătea şi ea "s-a răsuflat", ne-a spus asta, eu de atunci ţin minte. A spus-o într-un mod liniştit, ca o constatare. Fără ură, fără sete de pedeapsă ori răzbunare pe învăţătoare. De obucei, în aşa mod ne spuneam noi la recreaţie una alteia păsul că, iaca, aseară tata iar a bătut-o pe mama... ştiam că mai poate continua şi noi nu puteam contribui cu nimic la evitarea situaţiei. Doar să constatăm şi să ne jeluim una alteia. Pentru uşurare, să ne mai treacă din frică.

20. Sonia lu Spirca - Malai Sonia.
    Era vecină cu mine de peste pârău. Pârăul era aşezat într-un şes lat, care inunda în timpul ploilor abundente totul în jur, inclusiv şi drumul ţării, până s-a săpat un canal la mijlocul si în lungul şesului şi s-au construit nişte dambe din pământ, care protejau drumul. Eu vedeam casa Sonei şi Sonea vedea casa mea, dar ca să ajungem una la alta, trebuia să mergem pe dambă şi să trecem pârăul. Nu mă prea lăsa mama la ea, pentru a evita năzbâtiile pe care le făceam când ne găseam împreună.
    Eu învăţam bine. Sonia ar fi învăţat şi ea bine, dacă ar fi umblat regulat la şcoală. Ea venea de câteva ori pe lună la şcoală. Avea şi are darul lui Ion Creangă la povestit daravele, moştenit de la mamă-sa. Nu ştiu dacă a terminat cu mine 4 clase, poate da, poate nu. Dacă era mai mult absentă la lecţii, consecinţa era că era mai mult repetentă la şcoală. Păcat, căci era capabilă. Dar vorba aia, pară mălăiaţă îm gura lui Nătăfleaţă...

   Mi-a rămas pe veci în amintirea mea de copil întâmplarea când eu, Sonea şi încă două fete din clase mai mari mergeam spre şcoală pe drumul ţării, pe margine de drum pe lângă maşini, căci acestea erau condiţiile. Acum sunt trotuare. 

   Eram în clasa a doua, fiindcă deja învăţam la"Şcoala cea mare". Când am ajuns  lângă un pod care se numea "Podul cel mare", Sonea m-a întrebat, dacă mi-am făcut lecţiile pe acasă. Îmi pare că la aritmetică. Eu am zis că da. Eu întotdeauna îmi făceam lecţiile pe acasă. Ea mi-a propus să intrăm sub pod să copie de la mine. Eu am refuzat, însă fetele mai mari m-au impus să accept. Prin ameninţări. Fiindcă eram a lui Călin şi învăţam bine la şcoală. 

   Nu ştiu cum e acum, atunci însă era ceva normal o astfel de "solidaritate" şi "ajutor". Neplăcută amintire. Mai ales că a trebuit să intrăm subt pod. Asta mă deranja cel mai mult.

21. ... Ducevscaia, nu avea poreclă. Adică numele de familie îi era şi porecla: "a lu Ducevscaia". I-am uitat şi numele, poate că Vera ori Domnica, dar nu sunt sigură. Îmi pare că Nina...dar nu, Nina o chema pe sora ei mai mare, care a lucrat mulţi ani soră medicală la Maternitatea din Cahul, apoi vindea la piaţa de consignaţii. Cu 10-12 ani în urmă vorbeam cu ea când eram pe la piaţă, o întrebam de soră-sa, adica de colega mea şi ştiu că s-a realizat destul de binişor undeva prin Rusia, iar acum am uitat cum o chema...

22. Ghiţ-a Leolii - Dobrea Gheorghe. Ori Giţ-alui Fârnea. Fârnea era porecla lor generală, iar Leolea o chema pe mamă-sa, o mână de femeie glumeaţă, veselă, energică şi necăjită de greutăţile vieţii. Eram vecini peste câteva case. Era din familie mare şi nevoiaşă. Ţin minte cum mama se mira de rezistenţa lor fizică: "- Aeştea a Leolii mănâncă numai mămăligă cu fasole herte şi varză murată, umblă iarna prin omăt cu picioarele goale şi nu au nimic, sunt sănătoşi cu obrajii roşii, iar eu cu voi nu mai ies din spital cât nu vă corcolesc şi una-întruna răciţi!". Mama mea nu ştia ori nu era capabilă să ştie, că prea multă grijă strică.
   Ori poate că termometrul de măsurat temperatura corpului era de vină. Mama îl avea, iar mama Leolea nu, fiindcă era prea scump pentru bugetul lor şi prea inutil pentru modul lor de viaţă. Însă anume prin acest deficit mama Leolea era lipsită de impulsul de a înşfăca copilul în cârcă şi a da fuga cu el vre-o 3 kilometri chiar şi în puterea nopţii până în satul vecin la spital, dacă copilului îi curgeau mucii şi termometrul arăta temperatură ridicată. Iar la spitalul din Lebedenco lucra doctorul Covaliov, care îl scăpase pe fratele mamei mai mare de la beţie, după aia şi pe mama a salvat-o de la moarte când l-a născut pe fratele meu mai mare, prin aceasta izbăvinnd-o pe baba-moaşă a satului de puşcărie. Şi tot aşa cu nenumărate situaţii de salvare și tratament, era bun acel doctor, mama avea încredere în el. Noi eram puţini copii, cu diferenţa de 5-6 ani între noi. Iar la mama Leolea erau mulţi, unul după altul ca ulcelele, mai complicat şi în acelaş timp mai simplu.
   Mama îmi dădea la şcoală pâine cu povidlă învelită în hârtie ori ziar şi eu de multe ori luam cu mine două pacheţele, unul pentru Ghiţă, căci ştiam că e flămând.
Doar câteva clase am învăţat împreună, restul tot repetent a fost. Păcat, căci avea şi calităţi, ar fi ajuns un dansator renumit.

23. Catiţa lu Scrob - Matcaş Ecaterina. Prietena mea din copilărie.     Era frumuşică, rotundă la faţă, cu părul lung castaniu împletit în două gâţe şi cu pistrui drăguţi pe nas. Râdea zgomotos şi molipsitor ca o motocicletă când se porneşte brusc din loc cu viteză mare. Învăţam amândouă bine. A devenit şi ea inginer, deja e la pensie ca şi mine. Când ne-am luat de vorbă despre Oxana Gheorghievna, ea mi-a spus, ca pe ea Oxana nu o bătea, fiindcă tatăl ei era bun prieten cu soțul Oxanei. Chiar m-a lămurit, că Oxana avea motiv obiectiv în purtarea ei cu copiii, fiind singură snopită acasă în bătăi de către soțul ei. Tatăl Catiței îl probozea să nu își mai bată soția, că nu e frumos, la care soțul Oxanei replica: ”Cum bade Giță să nu o bat, dacă eu lucrez toată ziua la volan, iar când vin seara acasă, Oxana nici mâncarea nu o are terminată, toată ziua abea de jumulește o găină; dar treabă acasă cine să facă, eu de ce m-am însurat cu ea?..”

   Erau tineri căsătoriți cu copil mic, ea poate încă nu știa să administreze treaba în gospodărie, iar el era educat în stil despotic, ca de altfel, și mulți-mulți alți copii. Familia lor s-a risipit în scurt timp... după ce Oxana a fost alungată din școala noastă și a plecat din satul nostru.

   Eu nu consider că poate fi motiv obiectiv care ar îndreptăți violența în familie și în școală. 
    Până acum eu cu Catița suntem în relaţie de bună prietenie. Cu toate că în copilărie părinţii şi neamurile din ambele părţi se opuneau prieteniei noastre. Fiindcă cineva cândva a zis ceva de rău de străbunica(stăbunelul), tata, unchiul, etc., etc... uneia din noi... Iar cineva din strămoşii, părinţii, etc.,etc... uneia din noi a fost aşa şi pe dincolo...ce stupiditate! Şi da, eu fiindcă eram de-a lui Călin, iar ea fiindcă era de-a lui Scrob...ce stupiditate! În tezaurul neamului nostru românesc avem cu părere de rău şi multe concepţii-gunoaie, cum ar fi să dictezi soarta altora după propriile tale percepţii şi ambiţii. Şi aşa e în toate neamurlie omeneşti: pădure fără uscături...

24. A lui Văleanu. Îmi pare că Valodea - Văleanu Vladimir?..

25. Pachiţa lu Chitai - Loghin Parascovia. Era frumuşică, cuminte. Trăia la "Kamciatka". Aşa se numea bucăţica aia de deal unde locuia, iar  toată clasa noastră "b" era din partea de sat dinspre Cahul, inclusiv și ”Kamciatka”. 

Era blocată şi speriată mititica Pachiţa, fiindcă nu o iubea Oxana Gheorghievna şi o bătea fără milă cu orice ocazie.

   Aceştea au fost primii mei colegi de clasă şi tot ce mi-a rămas mai special în amintire despre ei. Cu majoritatea am învăţat împreună 8 clase. Apoi, drumurile noastre s-au despărţit. Eu am continuat şcoala în Cahul şi cu majoritatea din ei nu m-am mai văzut. Mulţi dintre ei nu mai sunt acum în viaţă. Însă atunci în şcoala primară cu prima noastră învăţătoare noi am trecut printr-o experienţă de viaţă teribilă, despre care voi povesti în continuare în următorul și ultimul capitol al acestei povestiri-capitolul 2:  https://eleonoramoldovan.blogspot.com/search?updated-max=2019-01-20T11:27:00-08:00&max-results=200

Autor: Eleonora.
Foto din arhiva mea personală.

Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: (6)Povestire „LA SFAT” (CONTINUARE):

Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: (4)Povestire „LA SFAT.” (CONTINUARE):  

Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: (3)Povestire „LA SFAT.” (CONTINUARE):

Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: (2)Povestire „LA SFAT” (CONTINUARE):                                          

Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: (1)Povestire „LA SFAT.”

Mâţa soacrei (povestire)

   Ramona plângea, de se scutura cămaşa pe ea. Murise mâţa soacrei sale, murise Pinduca. Şi Ramona suferea.  Animalele sunt copiii ei. Ar fi putut avea ea singură copii, dar nu şi-a dorit. Ea iubea doar animalele si pe sora sa mai mică, care la randul ei, nu iubea nici animalele, nici copiii, ci numai pe Ramona.
   Nimerind cu căsnicia într-o familie bună de peste hotare, Ramona avu norocul sa fie iubită şi alintată de soţ. Sărăcia şi necazurile vieţii dispărură din viaţa ei ca printr-o minune. O dată la două săptămâni, douăzeci de ani la rînd soţii au trimis la casa părintească a Ramonei bani, colete cu haine şi bunătăţi nevăzute şi neauzite nici în ţară, nici la ei acasă. Ramona era bravo cu ai săi, i-a scăpat de sărăcie, de foame, iar surioara mai mică era îmbrăcată ca o prinţesă, avea mai mult decat ar fi fost în stare să îşi imagineze, că ar vrea ceva. Surorile se iubeau fără margini, chiar pătimaş. Şi încă ceva: ele şi-au iubit mama, cât a fost în viaţă. Mama lor a fost o femeie bună. Ca şi soacra Ramonei, de altfel.
   Soacra murise inaintea Pinducăi, dar Ramona nici nu mai ţine minte, dacă a plans-o. Poate doar aşa, de ochii lumii. Îi uitase şi numele. Pentru ea era "tanti". Sau, "baba aia". Deşi prin intermediul "babei" avea parte de o viaţă îndestulată şi fără griji.  Nu avea noţiuni de bun simţ, însă nu-i făcea nimeni reproşuri, era acceptată în familie cu toate defectele şi calităţile, de care dădea dovadă. 
   Soţul Ramonei, fiul soacrei, s-a luptat ani la rînd pentru viaţa mamei sale, dar într-o zi mama s-a stins... A rămas mâţa "babei", un bibelou de pisică poznaşă, răsfăţată şi inteligentă, iubită foarte mult la viaţa ei de "tanti" şi de toţi ai casei care au îngrijit-o cu mult drag în continuare. Peste un timp muri şi Pinduca, înmormântată cu regret de ambii soţi şi plânsă cu o deosebită suferinţă de Ramona. Încât se scutura cămaşa pe ea...
         Autor: Eleonora.

ZILEI 9 MAI - CONSACRATĂ.

   ECOUL RĂZBOIULUI DIN (19(39)41 - 1945) NE AMINTEȘTE SĂ PĂZIM PACEA!
   Ziua de 9 mai - zi de neuitat, de o importanță majoră pentru toate generațiile- foste, prezente și viitoare:
  - Sfârșitul tragediei umane din 1941(1939) - 1945;
  - Începutul unei noi și chinuite vieți după război, cu groaznicele represalii staliniste pe deasupra în fosta URSS, și cu Gulag - urile locale în țările sistemului socialist (În România - Bărăganul);
  - Comemorarea celor morți în general şi pomenirea morţilor noştri de război; 
  - Comemorarea supraviețuitorilor;           
  - Comemorarea  eliberatorilor;
  - Biruința ciumei fascist - hitleriste de către toate forțele eliberatoare, împreună cu fosta Uniune Sovietică;
  - Înmormântarea de către "tătuca tuturor popoarelor" Stalin a visului său nerod, rămas spre fericire neîmplinit, despre biruința socialismului în toată lumea; 
  - Dureroase, ne trecătoare crestături în memoria națiunilor . Cu cicatrici ne absorbabile.

   ... Războiul din (1941 - 1945) nu a ocolit nici familia mea.

                                      1.

    Fratele tatei, un băiețel, a murit, jucându-se cu gloanţe în câmp, lîngă sat. 
                                      2.
   Fratele mamei mai mic, un flăcău de 18 ani, frumos, harnic și glumeț, a murit, când forțau trupele sovietice râul Oder. Cu el în regiment mai erau băieți din sat, care au văzut, cînd unchiul s-a înnecat. Unii dintre ei au avut norocul să se întoarcă vii acasă şi i-au povestit bunicii mele, cum i s-a prăpădit fiul la război. Bunica l-a plâns, căt a trăit. Șalinca neagră de pe cap nu și - a mai scos - o nici odată.
    Iar când în parc, în centrul satului, a fost ridicat monument în cinstea soldaților căzuți în război, unde era scris și numele fiului ei Stăvilă Dumitru, bunica, deja bătrână, mergând spriginindu - se în baston, anul întreg aștepta ziua de 9 mai, să se ducă la Mitea, aşa zicea ea. Fiindcă la 9 mai, după miting, sătenii rămâneau lângă monument și făceau pomană morților lor de război.
   Își pomenea bunica fiul și la cimitir de Blajini, însă acolo nu era mormânt... Când era mai tânără, mergea la biserică, dar apoi biserica fusese închisă. Iar bunica devenea tot mai bătrână și neputincioasă, ca să poată ajunge la bisericile din Bolgrad(Ucraina), sau Colibasi, care au funcţionat pe timpul puterii sovetice. Și acel monument, la care din an în an tot mai greu ajungea, îi ținea loc și de biserică, și de mormînt pentru scumpul ei copil. Monumentul îi devenise loc de intâlnire cu fiul, căzut în război.

                                       3.
   Fratele mamei  mijlociu, băiat de douăzeci de ani, a fugit de pe front din armata sovietică cu cîțva săteni și s - au întors acasă. Ei au fost arestați, duși în orașul ucrainean Bolgrad, ca să fie împușcați. Răsuna satul de bocete... Disdedimineață au fost duși cu căruțele, iar a doua zi pe la chindie s-au întors acasă  pe jos, toți vii. Ordinul de împușcare fusese revocat. Au fost trimiși pe front.
    Apoi, el iar a fugit de pe front și a mai scăpat încă odată, ca prin urechile acului, de împușcare. Stătea ascuns în podul casei, iar sora lui, mama mea, pe atunci tînără şi naivă, i-a spălat hainele și le - a atârnat la uscat pe sîrmă în ogradă, fără să - și dea seama de un eventual pericol. . 
   Vecinii au raportat autorităților și au venit imediat activiștii. Cum le zicea mama, caiafele satului, să facă percheziție, să prindă fugarul. 
   Mama şi bunica o ţineau una şi bună, că nu este nimeni acasă în afară de ele. Că toţi cei trei bărbaţi ai casei sunt plecaţi la război. Dar nepotul de 3 ani, copilul fratelui mai mare, care era pe front, a fugit fuguța la scară să le arăte, unde este moş Vasile. Mama, după spusele ei, și - a luat iute nepotul de o... „aripă”, i - a cîrpit trei palme la cur și a rezolvat - o cu copilul.
    Mai complicat era cu activiștii, care se apropiaseră de scara, ce ducea în pod și se trimiteau unul pe altul să facă percheziție, temându - se că unchiul poate fi înarmat.
   Mama, curajoasă din fire, cît ai clipi din ochi înșfăcă toporul cu ambele mâini, se apropie de scară și cu glas hotărît le spuse activiștilor, că, dacă ei îi găsesc fratele în pod, ea pune capul la bătae, iar de nu - cu mânile ei le tae capul la fiecare, care coboară din pod fără fratele ei!
   Activiștii nu au cutezat să urce în pod și unchiul iar a scăpat cu zile. Nu era pentru el lucrul acela murdar cu numele de „război”. Însă a luptat și moartea l-a ocolit. Era om liniștit, domol și așa a fost toată viața.
                                        
                                          4.
   Bunica era dărîmată la pămînt de necazuri, dar trebuia de trăit. A trăit şi s-a luptat. Cu viața. Pentru viață.
    Ea mai avea un fiu la război, pe Petrea, cel mai mare, sprijinul familiei. Bărbatul îi murise demult și ei amândoi au crescut cei trei copii mai mici.
    Ca apoi, pe toti trei feciori mari, să și - ii petreacă la război!
Bine că mama, fata ei, cu bagajele gata făcute să fugă peste Prut când s - a zvonit, că vin rușii și pe toți îi trimit în Siberia, -  bine că nu s - a îndurat de ea și a rămas, să ducă greul războiului împreună. Altfel, nu se știe cît ar fi rezistat bunica de una singură.
   Fiul ei mai mare a ajuns până in Berlin, a luptat până la capăt, până la biruință și ceva mai mult, căci după război a mai stat la Halhin - Gol, sub comanda mareșalului Jucov. A vegheat acolo la hotarele noii lui patrii - Uniunea Sovietică, la graniță cu Japonia. 
   Unchiul, după vorbele mamei, prin 39 - 40 își făcea serviciul militar în patria lor România, până a veni rușii cu sovietele în Basarabia. Și nu l - a întrebat nimeni, dacă vrea și acceptă o altă patrie. Dar, fiind rupt cu forța de la patria - mamă, până la urmă i - a slujit cu bărbăție și credință și patriei - vitrege - URSS. Numai că, după cum îl țin minte și eu, era veșnic mohorît, ursuz la față și rar îl vedeam rîzînd din toată inima. Mama îmi spunea, că înnainte de război, el era om şăgalnic şi binevoitor. Probabil, și inima lui striga neauzit fraza, pe care am văzut - o anul trecut la televizor, la un miting al cetățenilor ucraineni proruși din peninsula Crimeia, pe lozinca, agățată la pieptul unui băețel, până a fi alipită(anexată nediplomatic) Crimeia la "mama" - Rusia. Pe acea lozincă era scris pe o coală de hîrtie albă cu litere mari negre : ”VREAU ACASĂ!” 
   Însă unchiul atunci ar fi fost auzit doar pentru noi necazuri, pe care el din plin le - a avut la război.
   ...A venit unchiul acasă de la război, din vorbele mamei, cam peste 2 ani după terminarea oficială a războiului.
   În timp de pace, Jucov l - a ajutat odată să își rezolve o problemă de rutină, la care autoritățile locale erau surde și mute. De unde rezultă, că a fost ostaș brav în armata sovietică. Jucov îl memorase și la demobilizare îi spusese, să se adreseze la el direct, in caz de necesitate. Unchiul o singură dată l - a deranjat și era mândru și mulțumit, că Jucov l-a ajutat.
   În cinci ani de război, unchiul meu - fratele mamei mai mare, a fost soldat  în armata română, apoi cu rușii, apoi cu nemții, apoi iar cu rușii...  A fost luat prizonier de război de către ruși, a stat in lagăr de concentrare la nemți...
   Iar după război, cât a trăit, a facut rezerve pentru zile negre...
    
  
                                     5.
    ... Mătușa mea, o fată tânără din centrul Moldovei, pe atunci studentă la facultate, a fost dusă cu multă lume de către fasciști  în Germania la lucru. Acolo a nimerit ca menajeră într- o bună familie germană, care s-au purtat omeneşte cu ea. Stăpînii ei il acuzau pe Hitler pentru holocaust. După proclamarea biruinței, ei au sfătuit - o pe matușa să facă cunoștință cu un ofițer sovietic și să se căsătorească cu el, pentru a reveni mai ușor în patrie.
    Mătușa așa a și făcut. S-a cunoscut cu un medic militar rus, cu mult mai in vîrstă ca ea, un om foarte cult. Familia lor promitea să fie trainică și fericită. Însă după ce s-au întors în Uniunea Sovietică, soțul ei a nimerit în valul arestărilor staliniste și a fost condamnat la 25 ani de pușcărie... A fost cîndva eliberat, apoi reabilitat. Foarte tîrziu.
    
   Această tragedie, numită cel de-al doilea război mondial, nu a cruțat nici o familie din fosta Uniune Sovietică, din Europa și din    multe - multe - multe - multe țări ...


                                 6.   
     Buna mea cunoștință, regretata Antonina Terentievna Dudina, o rusoaică cu un destin uimitor, când trăia în Cahul, mi- a povestit multe întîmplări din viața ei de soldat de război. 
   Ea era pe atunci studentă a Academiei de Arte din Moscova...Îmi povestea cu glas tremurând, cum au venit după ea să o aresteze, ca fiica "dușmanului poporului", deja împușcat...
   Însă nu au reușit să o găsească, fiindcă au ajutat - o profesorii și studenții să se ascundă. Apoi au dus - o pe furiș la gara feroviară, au „ascuns - o” în primul vagon al unui tren de marfă și Tonecica a plecat din Moscova, fără să știe unde va ajunge...
   A ajuns pe front. Nu a spus nimănui, cum a ajuns, a ascuns adevărul, ca să scape cu viață. Apoi, s - a temut mereu. Până după anii 60, când i - a fost reabilitată familia.
   Îmi povestea, că din cauza fricii, a fost nevoită să renunţe la bărbatul iubit, ca să nu îi provoace şi lui neplăceri, în caz că va fi descoperită ca fiica "duşmanului poporului"- al propriului ei tată, care lucra la începutul războiului preşedinte al sovieului sătesc la ei în sat, în Rusia şi fusese împuşcat ca duşman al poporului. După război, Antonina trăia în Tiraspol şi iubitul ei era compozitor de muzică populată moldovenească. Eu nu îi cunoşteam numele şi Antonina Terentievna exclama mirată:
   - Cum aşa nu îl cunoşti, el era compozitor vestit, compunea muzică pentru cîntece cu "hop ş-aşa"! Ea vorbea în rusă şi numai "hop aşa" zicea în română. Pe mine mă amuza, fiindcă pe atunci, toate cîntecele populare erau cu "hop aşa!" Dar, să revin la subiect.
   Ajunsă pe front, ea s-a inscris la cursuri de surori medicale și a trecut războiul, luptând și lucrând ca soră de caritate. A trecut prin multe pericole, fără cruțare, ca la război. A supravețuit.
    A stat o noapte și la morgă cu contuzie. Au crezut că este moartă, însă ea în toiul nopții și-a revenit și a tot bătut în ușa, care s - a deschis abea dimineață... După cum îmi povestea ea, nu îi nimerea de groază dinte pe dinte în gură.
    Iar canonadele războiului, îmi spunea, că le visează și la vîrsta ei de 76 - 77 ani, pe care o avea, când îmi povestea, prin ce a trecut la război.

    ...Îmi amintesc acum una din povestirile ei despre război. Terentievna spunea, că după bătălia de la Kursk, ofițerii germani luați prizonieri, le povesteau soldaților ruși cauza înfrângerii lor. Motivul părea atît de incredibil pentru ostașii sovietici, încît toți, inclusiv și Terentievna, dădeau a lehamite din mână și ziceau: „Prostii!”
     Iar dupa prăbușirea URSS, când a început să creadă în mod conștient în Dumnezeu, ea și-a amintit cuvintele ofițerilor germani capturați și nu îi mai păreau fleacuri.
     Potrivit spuselor ei , ofițerii prizonieri germani spuneau, că la Kursk erau ptegătiți să lupte pentru a câștiga . Dar atunci, când  trebuia să înceapă ofensiva, - în zori de zi, sau pe seară - eu am uitat deja cum a spus ea, - de odată, pe cer dinspre răsărit a apărut în fața lor Chipul Maicii Domnului, care le arăta cu mâina, că, -        "Nu!!! "
    Și ei, credincioși fiind ( cuvintele Antoninei Terentevna ), au fost șocați de acest semn, nu știau ce înseamnă și ce să facă. Din acest motiv au ezitat, nu au început ofensiva la ora stabilită, ce a și influențat la rezultatul bătăliei și al războiului .
   - Există Dumnezeu şi ne vede pe fiecare! -Cu aceste cuvinte îşi încheia de obicei Antonina Terentievna povestirea.

   De cînd există internetul în viaţa mea, am aflat multe lucruri uluitoare şi groaznice despre adevărata cauză şi mersul războiului, pe care nu le învăţasem în şcoala sovietică. Am ascultat pe Yutube sute de filme în limba rusă a istoricilor, scriitorilor şi martorilor ruşi( de exemplu, Nicolai Niculin, Victor Astafiev, Victor Suvorov, etc.,etc.,etc...). Am citit despre mărturiile deportaţilor în Siberia şi în alte regiuni vitrege, care erau ridicaţi fără vină, din"buna dimineaţa", căci aşa a considerat bine puterea sovietică. Am citit şi am ascultat mărturiile supraveţuitorilor necuprinsei noastre ţări sovietice despre foametea, tot de puterea sovietică provocată.               Doamne, de ce oamenii pot fi atît de barbari! Acasă mai am atâtea cărţi despre război, scrise de scriitori sovietici, pe care le-am citit şi le credeam adevărate! Adevărul însă este, că războiul e cea mai groaznică crimă umană şi întotdeauna trebuie evitat, nu promovat! În lumea aceasta sub soare, ajunge loc paşnic pentru toate popoarele, dacă permanent, pretutindeni, s-ar promova pacea, nu războiul.
        Veșnică slavă și închinăciune soldaților eliberatori și tuturor oamenilor, care au contribuit la victoria asupra ciumei hitleriste. Veșnică amintire tuturor oamenilor, care au murit în război, sau din cauza războiului din anii (1939 - 1945|). Dumnezeu să îi odihnească în pace pe toți.   

      Eu doresc sănătate și luminarea ochilor minții tuturor conducătorilor tuturor țărilor mari și mici, tuturor puterilor și partidelor politice și nepolitice - Înțelepciune, Toleranță, Bunăvoință și Bun Simț, pentru a respecta regulile de pace și bună vecinătate cu toate țările, pentru a păzi și a păstra Pacea și Viața pe scumpa și frumoasa noastră Planeta Pământ.
    Mă rog pentru acest lucru și îndemn pe toți .

                   Autor: Eleonora.

(38) MON COEUR (poveste adevărată, întâmplată pe net)

Continuare. Episodul precedent este aici:

http://eleonoramoldovan.blogspot.com/2015/06/37-mon-coeur-poveste-adevarata.html

Sau, toate episoadele publicate sunt aici:
http://eleonoramoldovan.blogspot.com/2014/10/1-37-mon-coeur-poveste-adevarata.html

38.

ZIUA 21.

   - Coucou mon coeur- Alo, inima mea.! Sunt acum la clientul meu, dar te-am văzut online și am ales un moment potrivit, ca să te salut. Ce faci?
   - Buna, mon coeur! Bine, merci. 
   - Sunt atît de fericit să te văd aici!
   - Și eu la fel :))
   - Tu nu îți poți închipui, de cîte ori m-am gîndit la tine!

   - Și eu la fel :))
   - Spune-mi, cum ți-ai petrecut ziua de azi, cu ce te-ai ocupat?
   - Multe de toate, dar toată ziua te-am iubit. Și acum te iubesc.

    - Eu am rugat un informatician să îmi instaleze traducător la skype. Peste cîteva minute vom putea dialoga aici print translator, va fi ușor să comunicăm. Eu atît de mult m-am gîndit la tine, că am avut o dorință mortală să te întâlnesc, mon coeur. Te iubesc atît de mult, că îm pare că voi înnebuni, dacă nu te văd cît de curând.
   - Hm...chiar așa? Iar îmi vine să nu te cred...Răbdare, mon coeur, răbdare, să vină timpul! Sau, vrei să îți zic să vii chiar acum?.. Eu am capacitatea de a iubi cu ochii deschiși și mintea trează și nu îți pot spune asta! Te iubesc, dar lucruri ușuratice nu pot gîndi și nu pot scrie!
   - Din mesajul tău înțeleg, că eu pot conta pe iubirea noastră.
   - Da, mon coeur, bineînțeles. Doar nu ne jucăm.
   - Spune-mi, în ce limbă dorești să traducă translatorul?

   - În română, sau ungară-indiferent. Mai bine în română, căci eu sunt româncă.
   - Spune-mi, tu ai călătorit mult în viața ta?
   - În tinerețe-da, mai puțin acum.
   - Ești mulțumită de traducere? Sper, că înțelegi bine mesajele mele? Eu pe ale tale-da. 
   - Da, e ok.
   - Ana, translatorul instalat numai ce, e o ocazie să îți mai repet, că eu sunt gata să îndeplinesc orice dorință a ta, inima mea. Nu vreau să te mai obosesc cu traducerea mesajelor prin google.

   - Merci, mon coeur...Ha-ha, am uitat să scriu în română! :)) Dar cum poți atâta dialoga cu mine, dacă nu ești la hotel, ci la clientul tău?
   - Noi vorbim despre prețul pentru lucrul meu și el acum nu este aici, a ieșit să discute cu cineva.
   - Romi este cu tine? Nu se plictisește?

    - El este aici, se joacă într-un joc la telefonul meu.

   - Ok, atunci tu ești liniștit, dacă copilul este lînga tine.
   - Da, copilul nostru este lîngă mine acum.

   - Ești un tată bun, bravo ție.
   Ana și-a călcat pe inimă, să nu îi scrie lui Jean ca răspuns, ceva neplăcut. Fiindcă nu i-a plăcut expresia lui „copilul nostru”. 
   -Va fi la timpul respectiv „al nostru”, dar deocamdată este numai copilul lui,- își zise Ana în gând. Cu toată afecțiunea față de copilul necunoscut, dar care avea nevoie de dragoste de mamă, pe care ea era deja pregătită să i-o acorde, Anei nu îi plăceau deciziile pripite și cuvintele pompoase. Răbdare și corectitudine,- își zise ea și continuă dialogul  cu Jean.

   - Merci, mon coeur! Ana, cherie, sunt bucuros să știu asta! Cu siguranță, tu vei fi o mamă bună pentru Romi.

   Ana răsuflă ușurată. Ce bine, că și-a reținut emoțiile și nu a scris nimic, ce l-ar fi putut răni pe Jean! El are gînduri și sentimente atît de curate și sincere pentru ea! Bine că nu l-a rănit!
   - Jean, îmi place, că ești așa, cum ești! :)))

   - Mon amour, eu vreau să îți vorbesc despre dragostea, care o am pentru tine, dacă aceasta nu va cauza nici o problemă din partea ta. Îmi permiți?

   - Hm..., nu este nici un motiv de îngrijorare :))) Numai te rog nu întrece măsura.
   - Mon amour, chiar dacă tu ești departe de mine, încearcă să faci transferul dragostei tale pe contul inimii mele. Eu te iubesc. Și aș vrea ca tu, încă să mai înmulțești dragostea în inima mea.
   - Hm..., nu prea înțeleg ce a tradus...să citesc mesajul în original... aseară fără traducător ne înțelegeam mai bine...Dar, bine că am înțeles principalul: că tu mă iubești! :))) 

   - Mon amour, adevărul este, că eu nu mai vreau să te obosesc cu traducerea prin Google. Ai să vezi, ne vom înțelege și cu acest translator de pe skype.

   - Da, mă voi obișnui și voi înțelege și cu acest translator.

   - Ok. Dar să știi, că eu te iubesc pentru tot, ce ai fost, pentru tot, ce ești și pentru tot, ce vei fi, mon coeur.
   - Reciproc, mon coeur.
   - Eu am învățat italiana,ca să pot vorbi cu mama mea, engleza, ca să pot vorbi cu bancherul meu, germana, ca să pot vorbi cu clienții mei și limba adevăratei iubiri, ca să îți pot vorbi ție. Fără cuvinte, iubirea nu ar exista. Ea este o construcție din cuvinte.
   - Și din cele mai nobile și mai frumoase sentimente umane, mon coeur,-permite-mi să te completez.
   -...Eu și Tu, ne-am unit și ne înțelegem prin aceste cuvinte, care constituie și exprimă sentimentele noastre. Prin ele noi am fost cuceriți și unificați de dragoste.
   - Hm...frumos spus, Jean! Crezi, că Providența te-a îndreptat înspre mine, ca să înveți și această limbă? Interesantă idee! 

   - Oui, mon amour-Da, dragostea mea! Văd acum, că tu mă înțelegi. Privirea ta este atît de profundă, încît îmi pierd memoria. Ești atît de strălucitoare, încît inima mea arde în iubire pentru tine. Mon amour- Dragostea mea, aș vrea să știi, că ești deja iubită cu adevarat. Tu acum mă înțelegi?

   - Da, te înțeleg. Și inima începe să îmi vibreze pe frecvența de undă a fericirii... :)))  
   - Da, Ana, te iubesc, inima mea, ma poți crede! Tot ceia, ce ochii pot vedea și urechile pot auzi, este nimic în comparație cu ceia, ce simte inima mea pentru tine.

   - Ce frumos! Merci, Jean...
                            ( Va urma)
Autor: Eleonora.