AMINTIRI DE LA ŞCOALA MEA PRIMARĂ (sfârşit)

Capitolul 2. PRIMA MEA ÎNVÂŢÂTOARE

    În această povestire eu redau sentimentele şi emoţiile mele. Cine vrea să adauge ceva la cele scrise de mine, vă aştept cu drag în comentarii. Deci, deşir firul povestirii până la capăt.
   Dacă pe tot parcursul vieţii mele după terminarea şcolii primare şi până în prezent m-ar fi întrebat ori m-ar întreba cineva brusc, cine a fost prima mea învăţătoare, eu aş fi răspuns şi aş răspunde prompt:
- Elena Panteleevna! 
Şi cred că nu aş fi singura, care ar reacţiona astfel. 
Elena Panteleevna era icoana nostră, învăţătoarea care ne-a învăţat în clasele a 3-a şi a 4-a. Cu ea am terminat şcoala primară. 
... Eu am nimerit în clasa 1-a "b" a anului 1960 cu "nepus în masă": eram născută în noiembrie şi nu aveam încă 7 ani împliniţi. Însă în anul /60 mai mergeau câţiva copii din mahalaua noastră în clasa 1-a, iar în anul /61 aş fi mers numai eu. Şcoala era departe, calea lungă  şi prezenta pericol pentru o copiliţă mică, mergând singurică pe marginea drumului ţării, pe lângă maşini, autobuse, căruţe, biciclete, tractoare... Cel puţin aşa judeca mama mea. Mai mult decât atât, l-a convins în dreptatea sa pe tata şi pe directorul şcolii, care după câteva discuţii cu părinţii m-a înscris în clasa 1-a.
   Eu mă pregăteam de şcoală. Mama era cam agitată, fiindcă din vorbă cu femeile care veneau la ea cu de cusut se subânţelegea, că voi nimeri în clasă la Oxana Gheorghevna, care bate copiii şi se comportă ca un jandarm cu ei. Mama a trimis vorbă prin femei ca să ajungă la urechile Oxanei, că dacă va pune mâina pe mine, va fi cercetată la Secţia de Învăţământ din Cahul. Eu auzeam vorbele lor, dar nu îmi păsa, eu vroiam la şcoală. Mai ales că din manualele lui fratemeu mai mare deja mă şcoleam singură.
   La 1 Septembrie am mers cu mama la Şcoala cea mică, însă Oxana Gheorghievna nu m-a primit, a zis că încă nu am 7 ani.  Imediat mama cu mine de mâină a mers la Şcoala cea mare la director, el ne-a dat un bileţel, ne-am întors iar la Şcoala cea mică şi mama i-a înmânat bileţelul Oxanei, după care am devenit şi eu şcolăriţă. Eu, obosită de atâta drum, am rămas la şcoală iar mama, necăjită că eu nu am avut parte de careu, a mers acasă. Atâta ţin minte despre prima mea zi de şcoală.
Din lecţiile din clasa 1-a puţin ce ţin minte. Ţin minte frica din mine când trebuia să merg la şcoală. Şi acum îmi mai răsună în urechi glasul înfundat al Oxanei şi faţa ei crispată când răcnea. Nu ştiu de ce îl aud înfundat(glasul ei), de parcă vine din pivniţă şi nu înţeleg, de ce îmi era atât de frică de ea. Căci Oxana Gheorghievna pe mine nu mă bătea, ca pe alţi copii. Probabil eu cu sufleţelul meu de copil simţeam, că nu mă iubeşte şi nu mă bate doar că îi este frică, altfel m-ar fi snopit şi pe mine în bătăi. Ce e drept, odată mi-a tras o palmă de încercare, pe care eu nu am spus-o nimănui, însă mama prin canalele ei a aflat despre asta şi iar i-a trimis vorbă, că dacă mai îndrăzneşte...
Nu a mai îndrăznit Oxana Gheorgievna, însă mă ura şi mă oprima, iar eu cu sufleţelul meu sensibil sufeream poate mai mult, decât dacă m-ar fi bătut şi pe mine ca pe alţi colegi de clasă.
   Ţin minte, la o serbare cu părinţii mama a venit la şcoală mândră de fiica ei. Fiindcă la noi acasă jocurile pentru copii aveau caracter studios. Şi trebuia să ştim tot ce ştia tata, iar tata ştia multe, căci lucrase învăţător şi director de şcoală. Însă era interesant. De exemplu, căutam pe hartă cel mai mic(mai frumos, mai vechi, mai vestit etc.) oraş din lume(ţară,regiune, continent), cea mai mică ori mai mare strâmtore, cea mai mare parte a lumii, cel mai mic continet, ce oraş al cărei ţări este capitală, făceam cu tata exerciţii  aritmetice de dezvoltare a gândirii , învăţam cântece, poezii, citeam diferite cărţulii, pe care încă nu le trecusem la şcoală. Părinţii erau la curent cu capacităţile şi posibilităţile noastre. Însă...la serbare Oxana Gheorghievna nu mi-a dat să recit nici două rânduri, nimic! De parcă aş fi fost ultima doiasă din clasă! Eu în programele ei de serbări nu existam. Numai eminenţa la învăţătură nu se putea ascunde. În rest, eram o incapabilă fără nici un pic de talent la ceva...Eu începusem să o cred şi eram liniştită; dacă nu mi-a dat nimic să prezint, înseamnă că aşa a trebuit, fiindcă eu ştiam de la ea că nu pot scrie frumos, nu pot recita, nu am voce frumoasă, nu pot dansa, sunt neândemnatică... Mama însă a fost foarte revoltată. După teoria mamei, şcolarul din şcoala primară, mai ales din clasa întâia este o bucată de aluat fraged, din care pedagogul poate face ce vrea. Nu ştiu câtă dreptate din punct de vedere pedagogic avea mama, însă am simţit atunci bine pe pielea mea "de mică bucăţică de aluat" ce înseamnă să nimereşti între două focuri: dintr-o parte învăţătoarea, care mă răbda doar din neputinţă, mă ignora şi îmi crea pretexte de autodezapreciere, iar din altă parte-mama revoltată mai rău decât o leoaică căreia i-a fost rănit puiul...nu mi-a fost uşor...
   Însă altor copii le era cu mult mai greu, fiindcă Oxana Gheorghievna îi bătea cu bestialitate! 
   Din clasa întâia ţin minte puţin...însă chiar şi cu mintea şi ochişorii mei de copil am văzut şi am înţeles, că Oxana Gheorghievna este amabilă cu copiii care se linguşesc pe lângă ea, care pârăsc, care îi aduc ceva de acasă... Eu nu aveam ce aduce, dar nici nu m-aş fi priceput chiar dacă vedeam că aceasta funcţionează. Eu eram nedumerită, de ce mă urăşte?.. Tânjeam ca un animăluţ mic şi neputincios să o simt mai bună cu mine, ca să încetez să mă mai tem de ea. 
   Oxana Gheorghievna era tânără, frumoasă, dar crudă şi despotică. Ea era din satul vecin Găvănoasa, venită la noi după absolvirea Şcolii Pedagogice din oraşul Cahul. Era căsătorită cu un şofer de la noi din sat şi avea o fetiţă mică Liuda, pe care eu nu o ţin minte.
   În schimb mi s-au întipărit bine în minte bătăile groaznice, pe care ea le aplica colegilor mei de clasă, nişte copii nevinovaţi.
   Când eram deja la Şcoala cea mare, adică în clasa a 2-a în anexa aia îndepărtată, ţin minte una din îngrozitoarele bătăi, care i-a aplicat-o lui Mişa lu Ciupica şi care a devenit şi izbăvirea noastră de monstrul cu numele Oxana Gheorghievna. 
   Dintr-un motiv oarecare  şi care cu siguranţă avea caracter banal, la o lecţie a început  să îl bată pe Mişa lu Ciupica. Cu răcnetele ei obişnuite, care atunci i-au jucat festa. L-a bătut pe Mişa până l-a umplut tot de sânge... Şi răcnind la el fără pic de milă, cu glas de jandarm l-a trimis să aducă în clasă un lighian cu apă.  Mişa a adus subt privirile noastre îngrozite lighianul cu apă şi cârpa, cu care dereticatoarea spăla podelele. Oxana i-a ordonat să se spele de sânge şi el mititelul s-a spălat, însă probabil nu prea bine, fiindcă ea iar l-a trimis după apă. El a dus afară ligheanul cu apa roşie de sânge şi l-a adus cu apă curată.
   Spre izbăvirea noastră, în acel moment în clasa vecină avea lecţie directorul şcolii. Şi acum ţin minte, cum a intrat...a privit în jur...şi a ieşit din clasă. După asta Oxana nu a mai fost învăţătoarea noastră, a dispărut din şcoală.
   Frica de ea nu ne-a permis să ne bucurăm deschis de izbăvire. Nu eram capabili, nu credeam, ne temeam că se va întorce.
   După Oxana Gheorghievna până la terminarea anului şcolar  ne-a învăţat Ana Ilinicina, soţia lui Boris Ilici, învăţător de educaţie fizică la clasele mari. El era de la noi din sat, iar ea era de prin Hagiabdul, foarte frumoasă. Frumoşi amândoi şi aveau o fetiţă Liuda...Era bună învăţătoare, ne lua la ei acasă şi ne jucam cu fetiţa lor, cu Liuda. O aşteptam în clasa a 3-a, însă la început de an şcolar ei nu au mai venit în sat, au rămas în satul ei... A fost o mare decepţie pentru noi. Cu toate că Ana Ilinicina era bună, în memoria mea nu s-a păstrat amintirea despre perioada când ne-a învăţat, despre acest episod mi-a amintit nu demult Catiţa lu Scrob. Eu puteam jura, că după Oxana pe noi ne-a luat Elena Panteleevna, salvatoarea şi minunâţia noastră.  Probabil că în mintea mea de copil a jucat rolul de "radieră" decepţia că suntem abandonaţi şi frica să nu cumva să se întoarcă iar Oxana la noi.
Chiar dacă erau bătuţi alţi copii, eu fiind sensibilă fiecare lovitură o simţeam pe pielea şi sufleţelul meu. Şi, cum de exemplu să poţi fi indiferent şi să nu te îngrozeşti, copii mici cum eram, când la lecţia de limba moldovenească la dictare,  Oxana Gheorgievna si-a scos din picior pantoful cu toc ascuţit("spiciki" se numeau acei pantofi), s-a planat de asupra făpturii îngrozite de spaimă cu numele de Pachiţa lu Chitai şi la fiecare greşeală a Pachiţei în dictare o lovea nemilos cu tocul pantofului în cap?.. Nici un elev eminent în asemenea împrejurare nu ar fi putut scrie fără greşeli, iar Pachiţa era o elevă mijlocie. De ce nu a venit la spatele meu ori la spatele fiului directorului şcolii, care eram eminenţi la învăţătură?.. Însă  bine că nu a venit. Nu ştiu cum Valic, dar eu la o asemenea cruzime nu aş fi făcut faţă...
   Elena Panteleevna era frumoasă şi bună. Foarte frumoasă şi foarte bună. Şi obiectivă. Eu nu ţin minte să ne fi ocărât vre-o dată. Cu siguranţă că ne-a ocărât, dar înseamnă că pe dreptate. Ea a fost doctorul şi tămăduitoarea sufletelor noastre de copii terorizaţi. Păcat că nu i-am spus nici odată acest lucru. Dar cred că ştia. A fost un pedagog de la Dumnezeu şi marea noastră bucurie de la şcoala noastră primară. Ea nici odată nu ne-a întrebat nimic despre Oxana. Dar nici nu era încă timpul. Ştia Elena Panteleevna cum să se poarte cu noi ca să nu ne mai traumeze. Fiindcă încă eram bolnavi sufleteşte. 
   Despre Oxana am povestit toţi pe săturate în clasa a 5-a învăţătoarei de zoologie, o chema Maria Gheorghievna. Era frumoasă, cu ochii negri mari, păr lung castaniu, făcut coc în vârful capului. Ne asculta zâmbind, iar noi întrecându-ne unul pe altul îi povesteam şi îi povesteam... Lăsa special timp la începutul ori la sfârşitul lecţiei să îi povestim despre ceva. Şi noi toţi pe întrecute îi povesteam despre un singur lucru-despre Oxana Gheorghievna. Câte odată ea ne zicea: Copii, voi poate şi pe mine mă povestiţi aşa la altcineva?... Însă după uimirea bruscă de pe feţele noastre nevinovate înţelegea, că nu minţim şi nu o minţim. În amintirea mea despre şcoala din sat, în spatele imaginarei icoane cu Elena Panteleevna, mai este încă una cu Maria Gheorghievna. Şi mai sunt câteva, care se referă la altă perioadă din viaţa mea şcolară.
   În viaţa fiecărui om există în tezaurul de aur al memoriei lui o icoană a primului său învăţător, văzută numai de el. Pentru mine a fost şi este Elena Panteleevna Zlatov.
   Acasă la Cahul am o fotografie din clasa a 4-a cu Elena Panteleevna în mijlocul nostru şi cu prima ocazie o voi cauta şi o voi alătura acestei povestiri.

                                     SFÂRŞIT
Capitolul 1 îl găsiţi aici:
https://eleonoramoldovan.blogspot.com/2018/12/amintiri-de-la-scoala-mea-primara.html

Autor: Eleonora. 

AMINTIRI DE LA ŞCOALA MEA PRIMARĂ (capitolul1)

Clasa 1-a "b", anul 1960. Prima şi unica mea poză din clasa întâia.

Capitolul 1. CLASA MEA. 

       

   De câte ori privesc această fotografie, îmi amintesc de scriitorul nostru moldovean Ion Druţă, care la întrebarea cuiva de unde a moştenit darul de a scrie, a răspuns că probabil de la tatăl său, care avea un talent deosebit de a pune porecle la oamenii din sat.

   În fiecare sat oamenii de la mic la mare aveau, au şi vor avea  porecle. Şi rămân surprinsă, că poreclele primilor mei colegi de clasă încă le ştiu, iar numele şi prenumele îmi amintesc mai greu. Încerc să le scriu, căci nu atât numele şi prenumele erau semnificative, cât poreclele.

Deci:

1. Vasâli-a lu Stoica - Stoica Vasilii. Era dintre cei norocosi, căci porecla îi coincidea cu numele de familie.

2.Costic-a lu Huluţuţu - Acriş Constantin. Interesantă poreclă! Cu siguranţă că ea, porecla, a avut în viaţa familiei o istorie interesantă. Păcat că nu o (sau nu o mai) ştiu.

3.Mişa lu Stăvilâ - Stăvilă Mihail. Era verişorul meu. Era copil frumos, bun și învăța bine, pe mine mă proteja, știa să cînte din armonie.

4.Frosa lu Ghiţ-a lu Stancu -Loghin Efrosinia. Era frumoasă Frosea, poate cea mai frumoasă din clasă. Frumoasă, cuminte, înţeleptă, bună-aşa mi-a rămas în amintire.

5.Valic Mocanu -Mocanu Valentin. Fiul directorului şcolii. Copil bun, bine educat şi învăţa bine.

6. Prima noastră învăţătoare, Oxana Georgievna. Ori Goghin Ocâseana, cum îi zicea fratele meu de 4 ani. Despre ea va fi capitolul 2 al povestirii mele.

7.Anica lu Târzâlâ - Luca Ana. Era negricioasă, cu ochi negri şi ageri, luminoasă la faţă, mărunţică, frumuşică şi desena frumos. S-a căsătorit cu un coleg din clasa paralelă "a".

8.Maria lu Cicu - Cicu Maria. Era fată harnică cu soră mai mare, pe care o ajuta la crescut copiii. Din aceast motiv lipsea de la lecţii şi ţin minte cum am mers odată după ea cu toată clasa la sora ei mai mare să o luăm pe Maria la şcoală.

 9.Valodea lu mama Liusea - Stăvilă Vladimir. Era copil înalt, frumos și liniștit. El nu avea tată.

10. Vasâli-a lu Istrati - Istrati Vasilii. Eh...acesta mai avea o poreclă, dar i-am uitat-o... Ştiu că Istratii, Acrişii şi alte familii erau multe în sat şi mulţi copii aveau dupa nume şi un număr latin : întâi, al doilea, al treilea. Ca să se deosebească unul de altul în documente, iar verbal era mai simplu: porecla. Istratii al nostru era copil neastâmpărat, îl țin minte zâmbind.

11. Mişa lu Ciupica - Acriş Mihail.  Era un copil energic, mărunţel şi frumuşel. Despre el voi mai continua să scriu cum ţin minte că îl bătea învăţătoarea- în capitolul 2.

12. Ileana lu Jurtea - Malai Elena.
Era familie numeroasă, dar erau văzuţi bine în sat, fiindca la sovetici mamele care aveau 10 ori mai mult de 10 copii, primeau titlul de mamă-eroină şi mama Ilenei avea această distincţie. Erau copii buni și talentați, nu numai mulţi.

13. Chira lu Victor-Bogdan Chira. Era din familie necăjită, dar fată bună. Nu țin minte să o mai fi întâlnit după școală.

14. Vera lu Cutiţâ -Acriş Vera. Era o fetiță frumușică, deșteaptă, foarte energică, ageră, prietenoasă, activă la lecții și învăța bine. Din familie de gospodari.Tata meu era bun prieteni cu tatăl ei. Avea înnaintea ei două surori mai mari și avea de la cine sa invețe gospodărirea în casă și obiceiurile sătești. Țin minte că am fost la ea odată cu înnoptatul la o petrecere, poate la ziua ei de naștere. Cu bucate, cu mese întinse. Verișorul meu Mișa cânta din armonie, iar noi colegele dansam noaptea la ei în ogradă. Ne învățam sa fim domnișoare. Nu țin minte dacă mai erau și alți baieți colegi ori numai Mișa, dar Mișa, Vera lui Moșoi și Vera lui Cutiță erau vecini, poate de aia era Mișa. Și, mai trebuia și muzicant la petrecerea noastră. Eu trăiam la capătul satului și probabil am dormit la Vera, ori la Mișa-asta nu mai țin minte. Plăcută amintire. Părinții Verei erau acasă; dormeau în altă casă, căci aveau gospodărie mare și vre-o două case. Și nu îi deranja gălăgia noastră. Părinții mei nu ar fi permis așa ceva, însă părinții Verei au permis, fiindcă aveau experiență și încredere cu fetele mai mari. Pe Vera nu o bătea Oxana Gheorghievna ca pe alţi copii, probabil părinţii Verei erau prieteni cu ea.

15. Eu, Lora lu Călin -Călin Eleonora.

   Tata nu avea poreclă în sat şi ne spuneau după nume: "a lu Călin". Fiindcă era numai o singură familie Călin-a noastră. Însă din cauza poemului lui Eminescu "Călin nebunu", aveam în viaţa mea de copil clipe neplăcute de la semenii mei răutăcioşi, care habar nu aveau nici de Eminescu, nici de scrierile lui, însă de undeva cunoşteau fraza "Călin nebunul", ce era suficient de cutremurător  pentru sufletul meu de copil sensibil.  După ce am citit poemul, am înţeles, că această poreclă nu se va lipi de mine şi m-am liniştit. Dar rămăsesem nedumerită, de ce lui Eminescu i-a trebuit să îşi numească anume aşa eroul poemului şi nu cu oricare alt nume... Tata mi-a lămurit, că cuvântul "Călin" este un foarte vechi şi frumos nume şi prenume românesc, chiar cel mai frumos dintre toate şi asta m-a liniştit definitiv.

   Eu aveam uniformă şcolară, fiindcă mama era croitoreasă şi mi-a cusut-o dintr-o rochie a ei. Ea în tinereţe lucrase învăţătoare şi avea multe rochii elegante şi frumoase. Iar pe când eram eu şcolăriţă, se începuse sărăcia şi uniforma şcolară era o raritate, cu toate că obligatorie. Din ce mi-o fi cusut şorţul, nu mai ţin minte, căci mama era foarte ingenioasă la meşterit lucuri frumoase şi îmi făcea din te miri ce câte o hăinuţă de mai mare dragul. Din cauza uniformei mele şcolare mama era foarte mândră, iar pe mine mă intimida grozav acest lucru, fiindcă era cusută din rochia mamei. 

16.Vera lu Moşoi - Acriş Vera. Era cuminte, drăguţă, bună, prietenoasă şi foarte pistruiată.

17. Anica lu Lungu - Lungu Ana. Fată foarte cuminte cu zâmbet plăcut. Chiar şi frumuseţea îi era de o cumnţenie aparte. Desena frumos.

18. Leana lu Turcencu - Turcenco Elena. Era vecina mea, locuiam pe aceiaş stradă, ne jucam şi mergeam la şcoală împreună.

19.  Veta lu Bortâ -  Acriş Elizaveta. 

   Când eram în clasa întâia, Veta trăia lângă şcoală. Fiindcă atunci şcoala primară din sat era într-o casă boierească de lângă cimitirul vechi. Ţin minte că intram în curte la Veta ori poate că la vecina ei ca să bem apă de la fântână. În clasa a doua ne-au mutat în altă şcoală, mai departe de casa Vetei şi de două ori mai departe de casa mea. Şcoala noastră, care se numea "Şcoala cea mică", se dărâma. Iar la noul loc erau mai multe case într-o curte mare a unui fost conac boieresc. Şi se numea "Şcoala cea mare". În mijlocul complexului într-o casă nu prea mare dar plăcută, locuia directorul şcolii cu familia sa. În altă clădire mare şi sănătoasă era Cancelaria şi clasele mari, iar noi picii am fost repartizaţi intr-o anexă a unui bloc de case mai mici, probabil cândva grajduri ori depozite ori cine mai ştie ce, reamenajate în clase. Probabil acum nu mai există, fiindcă peste mulţi ani în sat s-a construit şcoală modernă cu 2 etaje, care funcţionează şi în prezent.

   Veta cânta frumos. Asta mai târziu şi-a dezvăluit ea talentul de cântăreaţă, însă în clasa înâia şi a doua era bătută de multe ori în cap şi peste faţă de învăţătoarea nostră. Probabil cu parinţii Vetei Oxana nu era prietenă. Ori era sigură, că nu o paşte nici un pericol din partea lor. Ştia ea ceva, de o bătea atât de des şi atât de tare. O bătea în aşa măsură, că deja prin clasele mai mari, poate a 5-a ori a 6-sea, Veta se jeluia că o doare capul şi dinţii în gură, motivând că i se trag durerile de la bătăile Oxanei. Odată ne-a invitat la ea acasă  şi atunci ne-am amintit de "şcoala cea mică", de Oxana cum ne bătea şi ea "s-a răsuflat", ne-a spus asta, eu de atunci ţin minte. A spus-o într-un mod liniştit, ca o constatare. Fără ură, fără sete de pedeapsă ori răzbunare pe învăţătoare. De obucei, în aşa mod ne spuneam noi la recreaţie una alteia păsul că, iaca, aseară tata iar a bătut-o pe mama... ştiam că mai poate continua şi noi nu puteam contribui cu nimic la evitarea situaţiei. Doar să constatăm şi să ne jeluim una alteia. Pentru uşurare, să ne mai treacă din frică.

20. Sonia lu Spirca - Malai Sonia.
    Era vecină cu mine de peste pârău. Pârăul era aşezat într-un şes lat, care inunda în timpul ploilor abundente totul în jur, inclusiv şi drumul ţării, până s-a săpat un canal la mijlocul si în lungul şesului şi s-au construit nişte dambe din pământ, care protejau drumul. Eu vedeam casa Sonei şi Sonea vedea casa mea, dar ca să ajungem una la alta, trebuia să mergem pe dambă şi să trecem pârăul. Nu mă prea lăsa mama la ea, pentru a evita năzbâtiile pe care le făceam când ne găseam împreună.
    Eu învăţam bine. Sonia ar fi învăţat şi ea bine, dacă ar fi umblat regulat la şcoală. Ea venea de câteva ori pe lună la şcoală. Avea şi are darul lui Ion Creangă la povestit daravele, moştenit de la mamă-sa. Nu ştiu dacă a terminat cu mine 4 clase, poate da, poate nu. Dacă era mai mult absentă la lecţii, consecinţa era că era mai mult repetentă la şcoală. Păcat, căci era capabilă. Dar vorba aia, pară mălăiaţă îm gura lui Nătăfleaţă...

   Mi-a rămas pe veci în amintirea mea de copil întâmplarea când eu, Sonea şi încă două fete din clase mai mari mergeam spre şcoală pe drumul ţării, pe margine de drum pe lângă maşini, căci acestea erau condiţiile. Acum sunt trotuare. 

   Eram în clasa a doua, fiindcă deja învăţam la"Şcoala cea mare". Când am ajuns  lângă un pod care se numea "Podul cel mare", Sonea m-a întrebat, dacă mi-am făcut lecţiile pe acasă. Îmi pare că la aritmetică. Eu am zis că da. Eu întotdeauna îmi făceam lecţiile pe acasă. Ea mi-a propus să intrăm sub pod să copie de la mine. Eu am refuzat, însă fetele mai mari m-au impus să accept. Prin ameninţări. Fiindcă eram a lui Călin şi învăţam bine la şcoală. 

   Nu ştiu cum e acum, atunci însă era ceva normal o astfel de "solidaritate" şi "ajutor". Neplăcută amintire. Mai ales că a trebuit să intrăm subt pod. Asta mă deranja cel mai mult.

21. ... Ducevscaia, nu avea poreclă. Adică numele de familie îi era şi porecla: "a lu Ducevscaia". I-am uitat şi numele, poate că Vera ori Domnica, dar nu sunt sigură. Îmi pare că Nina...dar nu, Nina o chema pe sora ei mai mare, care a lucrat mulţi ani soră medicală la Maternitatea din Cahul, apoi vindea la piaţa de consignaţii. Cu 10-12 ani în urmă vorbeam cu ea când eram pe la piaţă, o întrebam de soră-sa, adica de colega mea şi ştiu că s-a realizat destul de binişor undeva prin Rusia, iar acum am uitat cum o chema...

22. Ghiţ-a Leolii - Dobrea Gheorghe. Ori Giţ-alui Fârnea. Fârnea era porecla lor generală, iar Leolea o chema pe mamă-sa, o mână de femeie glumeaţă, veselă, energică şi necăjită de greutăţile vieţii. Eram vecini peste câteva case. Era din familie mare şi nevoiaşă. Ţin minte cum mama se mira de rezistenţa lor fizică: "- Aeştea a Leolii mănâncă numai mămăligă cu fasole herte şi varză murată, umblă iarna prin omăt cu picioarele goale şi nu au nimic, sunt sănătoşi cu obrajii roşii, iar eu cu voi nu mai ies din spital cât nu vă corcolesc şi una-întruna răciţi!". Mama mea nu ştia ori nu era capabilă să ştie, că prea multă grijă strică.
   Ori poate că termometrul de măsurat temperatura corpului era de vină. Mama îl avea, iar mama Leolea nu, fiindcă era prea scump pentru bugetul lor şi prea inutil pentru modul lor de viaţă. Însă anume prin acest deficit mama Leolea era lipsită de impulsul de a înşfăca copilul în cârcă şi a da fuga cu el vre-o 3 kilometri chiar şi în puterea nopţii până în satul vecin la spital, dacă copilului îi curgeau mucii şi termometrul arăta temperatură ridicată. Iar la spitalul din Lebedenco lucra doctorul Covaliov, care îl scăpase pe fratele mamei mai mare de la beţie, după aia şi pe mama a salvat-o de la moarte când l-a născut pe fratele meu mai mare, prin aceasta izbăvinnd-o pe baba-moaşă a satului de puşcărie. Şi tot aşa cu nenumărate situaţii de salvare și tratament, era bun acel doctor, mama avea încredere în el. Noi eram puţini copii, cu diferenţa de 5-6 ani între noi. Iar la mama Leolea erau mulţi, unul după altul ca ulcelele, mai complicat şi în acelaş timp mai simplu.
   Mama îmi dădea la şcoală pâine cu povidlă învelită în hârtie ori ziar şi eu de multe ori luam cu mine două pacheţele, unul pentru Ghiţă, căci ştiam că e flămând.
Doar câteva clase am învăţat împreună, restul tot repetent a fost. Păcat, căci avea şi calităţi, ar fi ajuns un dansator renumit.

23. Catiţa lu Scrob - Matcaş Ecaterina. Prietena mea din copilărie.     Era frumuşică, rotundă la faţă, cu părul lung castaniu împletit în două gâţe şi cu pistrui drăguţi pe nas. Râdea zgomotos şi molipsitor ca o motocicletă când se porneşte brusc din loc cu viteză mare. Învăţam amândouă bine. A devenit şi ea inginer, deja e la pensie ca şi mine. Când ne-am luat de vorbă despre Oxana Gheorghievna, ea mi-a spus, ca pe ea Oxana nu o bătea, fiindcă tatăl ei era bun prieten cu soțul Oxanei. Chiar m-a lămurit, că Oxana avea motiv obiectiv în purtarea ei cu copiii, fiind singură snopită acasă în bătăi de către soțul ei. Tatăl Catiței îl probozea să nu își mai bată soția, că nu e frumos, la care soțul Oxanei replica: ”Cum bade Giță să nu o bat, dacă eu lucrez toată ziua la volan, iar când vin seara acasă, Oxana nici mâncarea nu o are terminată, toată ziua abea de jumulește o găină; dar treabă acasă cine să facă, eu de ce m-am însurat cu ea?..”

   Erau tineri căsătoriți cu copil mic, ea poate încă nu știa să administreze treaba în gospodărie, iar el era educat în stil despotic, ca de altfel, și mulți-mulți alți copii. Familia lor s-a risipit în scurt timp... după ce Oxana a fost alungată din școala noastă și a plecat din satul nostru.

   Eu nu consider că poate fi motiv obiectiv care ar îndreptăți violența în familie și în școală. 
    Până acum eu cu Catița suntem în relaţie de bună prietenie. Cu toate că în copilărie părinţii şi neamurile din ambele părţi se opuneau prieteniei noastre. Fiindcă cineva cândva a zis ceva de rău de străbunica(stăbunelul), tata, unchiul, etc., etc... uneia din noi... Iar cineva din strămoşii, părinţii, etc.,etc... uneia din noi a fost aşa şi pe dincolo...ce stupiditate! Şi da, eu fiindcă eram de-a lui Călin, iar ea fiindcă era de-a lui Scrob...ce stupiditate! În tezaurul neamului nostru românesc avem cu părere de rău şi multe concepţii-gunoaie, cum ar fi să dictezi soarta altora după propriile tale percepţii şi ambiţii. Şi aşa e în toate neamurlie omeneşti: pădure fără uscături...

24. A lui Văleanu. Îmi pare că Valodea - Văleanu Vladimir?..

25. Pachiţa lu Chitai - Loghin Parascovia. Era frumuşică, cuminte. Trăia la "Kamciatka". Aşa se numea bucăţica aia de deal unde locuia, iar  toată clasa noastră "b" era din partea de sat dinspre Cahul, inclusiv și ”Kamciatka”. 

Era blocată şi speriată mititica Pachiţa, fiindcă nu o iubea Oxana Gheorghievna şi o bătea fără milă cu orice ocazie.

   Aceştea au fost primii mei colegi de clasă şi tot ce mi-a rămas mai special în amintire despre ei. Cu majoritatea am învăţat împreună 8 clase. Apoi, drumurile noastre s-au despărţit. Eu am continuat şcoala în Cahul şi cu majoritatea din ei nu m-am mai văzut. Mulţi dintre ei nu mai sunt acum în viaţă. Însă atunci în şcoala primară cu prima noastră învăţătoare noi am trecut printr-o experienţă de viaţă teribilă, despre care voi povesti în continuare în următorul și ultimul capitol al acestei povestiri-capitolul 2:  https://eleonoramoldovan.blogspot.com/search?updated-max=2019-01-20T11:27:00-08:00&max-results=200

Autor: Eleonora.
Foto din arhiva mea personală.

Reculegere

Din adâncuri zbuciumate

Mai visez să te aduc.

Nu prin plâns,

Prin pocăinţă

Mai visez sa te seduc.

Plânsul, stare trecătoare

Nu are credinţă,

Pe când suflete curate

Să arunci în hău bezmetic

E cu neputinţă.

Intră-n gându-mi,

Lasă-mi loc în gândirea ta,

Să ajungem din doi-unu,

Să refacem împreună 

Clipa, ce nu ne-o putem ierta.

Când de chinul dezbinării

În sfârşit ne vom lipsi,
Vom simţi cu uşurinţă
Că viaţa e frumoasă
Şi din plin o vom trăi. 

Sufletele noastre pure

Rostul îşi vor regăsi,
La Lumina cea Divină

Strălucind şi împăcate

Poate se vor linişti.

Din adâncuri zbuciumate 

Mai visez să mă aduci,

Nu prin ură, 

Prin iertare
Mai visez să mă seduci.

REZUMAT

Atâţia ani s-aştept şi să suspin... Ce scumpă eşti iubita mea. Floare târzie Mântuitoare a pustiului din mine Şi mă dedau cântării, Cu care-ţi ud petalele păstrate În taina vieţii tale zbuciumate.
Autor: Eu.

Handmade, îndeplinite în ultimele trei luni ale anului 2017.

Autor lucrări şi foto: Eleonora.

Şal călduros, tricotat cu andrelele.

Вязанная ажурная тёплая шаль спицами.

    Să descriu cum mi-am retricotat eu şalul, fiindcă se poate întâmpla ca peste un timp mai mult ori mai puţin îndelungat să îmi trebuiască chiar mie această informaţie şi ca să nu caut ore in şir prin internet, voi deschide blogul meu şi voi economisi timp.  
   Deci, cumpărasem într-o zi la ofertă  mai multe bobine de mohair alb foarte simpatic, cu un pic de luciu în aţă. Am avut noroc, m-a costat aţa de 10 ori mai ieftin. 
   La repezeală mi-am tricotat din aţa aia un şal mare călduros şi elegant, însă jos la colţ aveam multe greşeli şi când am avut ceva mai mult timp liber, l-am despletit şi l-am tricotat din nou, de data aceasta calitativ. 
   Schema la varianta veche nu am mai reuşit să o gasesc în internet şi am ales alt model.
   Iată trimiterea la modelul şi schema, după care am lucrat:
https://www.youtube.com/watch?v=rTwWlqY57z0  - video
https://drive.google.com/file/d/0ByFny8auB543SFdwZkx6dXNLYjQ/view - schema
    La început părea a fi uşor de lucrat, însă în realitate a fost greu. 
Am ascultat atent video şi am conspectat cum lămurea domniţa mersul lucrului. Eram foarte înaripată şi sigură, că în 2 zile şalul va fi gata ca şi data trecută. Însă când am început să lucrez... peste câteva rânduri am înţeles, că ceva nu se leagă între video şi schemă... Deja aveam tricotat o bucată, pierdusem 3 zile şi nu aveam nici o dorinţă să încep iar de la început. Am continuat să tricotez, conducându-mă de schemă.
   Aţa groasă, andrelele nr.4. Am inceput de la 3 ochiuri şi am terminat cu 152 ochiuri. În video fata lucra cu aţă subţire, deci nu îmi putea fi model total, fuundcă aţa mea era destul de groasă. La margini am tricotat şi eu câte 3 ochiuri pe faţă, însă primul ochi la fiecare rând nu l-am luat pur şi simplu pe andrea, ci l-am tricotat pe faţă, fiindcă altfel era să fie şalul strâns pe margini şi era să lucrez degeaba. Schema aceasta e frumoasă pentru şal, fiindcă ornamentul are volum, însă din punctul meu de vedereeste lipsită de logică, pentru mine a fost grea. Eu am tricotat mult după scheme cu ornament, unde după câteva rânduri se putea "citi" modelul "din mers". Acum însă a trebuit tot cu ochii în schemă să fiu la fiecare rând. De la mine am adăugat finalizarea şalului: la mijloc am lasat 30 ochi neatinşi, iar din fiecare margine pe rând am tricotat dus şi întors: 15; 30;45 şi 60 ochiuri(începând de la margine). Astfel şalul a devenit mai lat  la cele 2 colţuri din faţă şi acoperă şi pieptul, nu numai umerii. Dacă aveam aţă mai multă, îl făceam mai mare.        ...Concluzia generală: pentru mine şi familia mea pot tricota asemenea şaluri, însă pentru vânzare nu este rentabil, fiindcă nimeni nu îmi va plăti pentru munca depusă la justa ei valoare.

Autor lucrare şi foto: Eleonora.