AMINTIRI DE LA ŞCOALA MEA PRIMARĂ (capitolul1)

Clasa 1-a "b", anul 1960. Prima şi unica mea poză din clasa întâia.

Capitolul 1. CLASA MEA. 

       

   De câte ori privesc această fotografie, îmi amintesc de scriitorul nostru moldovean Ion Druţă, care la întrebarea cuiva de unde a moştenit darul de a scrie, a răspuns că probabil de la tatăl său, care avea un talent deosebit de a pune porecle la oamenii din sat.

   În fiecare sat oamenii de la mic la mare aveau, au şi vor avea  porecle. Şi rămân surprinsă, că poreclele primilor mei colegi de clasă încă le ştiu, iar numele şi prenumele îmi amintesc mai greu. Încerc să le scriu, căci nu atât numele şi prenumele erau semnificative, cât poreclele.

Deci:

1. Vasâli-a lu Stoica - Stoica Vasilii. Era dintre cei norocosi, căci porecla îi coincidea cu numele de familie.

2.Costic-a lu Huluţuţu - Acriş Constantin. Interesantă poreclă! Cu siguranţă că ea, porecla, a avut în viaţa familiei o istorie interesantă. Păcat că nu o (sau nu o mai) ştiu.

3.Mişa lu Stăvilâ - Stăvilă Mihail. Era verişorul meu. Era copil frumos, bun și învăța bine, pe mine mă proteja, știa să cînte din armonie.

4.Frosa lu Ghiţ-a lu Stancu -Loghin Efrosinia. Era frumoasă Frosea, poate cea mai frumoasă din clasă. Frumoasă, cuminte, înţeleptă, bună-aşa mi-a rămas în amintire.

5.Valic Mocanu -Mocanu Valentin. Fiul directorului şcolii. Copil bun, bine educat şi învăţa bine.

6. Prima noastră învăţătoare, Oxana Georgievna. Ori Goghin Ocâseana, cum îi zicea fratele meu de 4 ani. Despre ea va fi capitolul 2 al povestirii mele.

7.Anica lu Târzâlâ - Luca Ana. Era negricioasă, cu ochi negri şi ageri, luminoasă la faţă, mărunţică, frumuşică şi desena frumos. S-a căsătorit cu un coleg din clasa paralelă "a".

8.Maria lu Cicu - Cicu Maria. Era fată harnică cu soră mai mare, pe care o ajuta la crescut copiii. Din aceast motiv lipsea de la lecţii şi ţin minte cum am mers odată după ea cu toată clasa la sora ei mai mare să o luăm pe Maria la şcoală.

 9.Valodea lu mama Liusea - Stăvilă Vladimir. Era copil înalt, frumos și liniștit. El nu avea tată.

10. Vasâli-a lu Istrati - Istrati Vasilii. Eh...acesta mai avea o poreclă, dar i-am uitat-o... Ştiu că Istratii, Acrişii şi alte familii erau multe în sat şi mulţi copii aveau dupa nume şi un număr latin : întâi, al doilea, al treilea. Ca să se deosebească unul de altul în documente, iar verbal era mai simplu: porecla. Istratii al nostru era copil neastâmpărat, îl țin minte zâmbind.

11. Mişa lu Ciupica - Acriş Mihail.  Era un copil energic, mărunţel şi frumuşel. Despre el voi mai continua să scriu cum ţin minte că îl bătea învăţătoarea- în capitolul 2.

12. Ileana lu Jurtea - Malai Elena.
Era familie numeroasă, dar erau văzuţi bine în sat, fiindca la sovetici mamele care aveau 10 ori mai mult de 10 copii, primeau titlul de mamă-eroină şi mama Ilenei avea această distincţie. Erau copii buni și talentați, nu numai mulţi.

13. Chira lu Victor-Bogdan Chira. Era din familie necăjită, dar fată bună. Nu țin minte să o mai fi întâlnit după școală.

14. Vera lu Cutiţâ -Acriş Vera. Era o fetiță frumușică, deșteaptă, foarte energică, ageră, prietenoasă, activă la lecții și învăța bine. Din familie de gospodari.Tata meu era bun prieteni cu tatăl ei. Avea înnaintea ei două surori mai mari și avea de la cine sa invețe gospodărirea în casă și obiceiurile sătești. Țin minte că am fost la ea odată cu înnoptatul la o petrecere, poate la ziua ei de naștere. Cu bucate, cu mese întinse. Verișorul meu Mișa cânta din armonie, iar noi colegele dansam noaptea la ei în ogradă. Ne învățam sa fim domnișoare. Nu țin minte dacă mai erau și alți baieți colegi ori numai Mișa, dar Mișa, Vera lui Moșoi și Vera lui Cutiță erau vecini, poate de aia era Mișa. Și, mai trebuia și muzicant la petrecerea noastră. Eu trăiam la capătul satului și probabil am dormit la Vera, ori la Mișa-asta nu mai țin minte. Plăcută amintire. Părinții Verei erau acasă; dormeau în altă casă, căci aveau gospodărie mare și vre-o două case. Și nu îi deranja gălăgia noastră. Părinții mei nu ar fi permis așa ceva, însă părinții Verei au permis, fiindcă aveau experiență și încredere cu fetele mai mari. Pe Vera nu o bătea Oxana Gheorghievna ca pe alţi copii, probabil părinţii Verei erau prieteni cu ea.

15. Eu, Lora lu Călin -Călin Eleonora.

   Tata nu avea poreclă în sat şi ne spuneau după nume: "a lu Călin". Fiindcă era numai o singură familie Călin-a noastră. Însă din cauza poemului lui Eminescu "Călin nebunu", aveam în viaţa mea de copil clipe neplăcute de la semenii mei răutăcioşi, care habar nu aveau nici de Eminescu, nici de scrierile lui, însă de undeva cunoşteau fraza "Călin nebunul", ce era suficient de cutremurător  pentru sufletul meu de copil sensibil.  După ce am citit poemul, am înţeles, că această poreclă nu se va lipi de mine şi m-am liniştit. Dar rămăsesem nedumerită, de ce lui Eminescu i-a trebuit să îşi numească anume aşa eroul poemului şi nu cu oricare alt nume... Tata mi-a lămurit, că cuvântul "Călin" este un foarte vechi şi frumos nume şi prenume românesc, chiar cel mai frumos dintre toate şi asta m-a liniştit definitiv.

   Eu aveam uniformă şcolară, fiindcă mama era croitoreasă şi mi-a cusut-o dintr-o rochie a ei. Ea în tinereţe lucrase învăţătoare şi avea multe rochii elegante şi frumoase. Iar pe când eram eu şcolăriţă, se începuse sărăcia şi uniforma şcolară era o raritate, cu toate că obligatorie. Din ce mi-o fi cusut şorţul, nu mai ţin minte, căci mama era foarte ingenioasă la meşterit lucuri frumoase şi îmi făcea din te miri ce câte o hăinuţă de mai mare dragul. Din cauza uniformei mele şcolare mama era foarte mândră, iar pe mine mă intimida grozav acest lucru, fiindcă era cusută din rochia mamei. 

16.Vera lu Moşoi - Acriş Vera. Era cuminte, drăguţă, bună, prietenoasă şi foarte pistruiată.

17. Anica lu Lungu - Lungu Ana. Fată foarte cuminte cu zâmbet plăcut. Chiar şi frumuseţea îi era de o cumnţenie aparte. Desena frumos.

18. Leana lu Turcencu - Turcenco Elena. Era vecina mea, locuiam pe aceiaş stradă, ne jucam şi mergeam la şcoală împreună.

19.  Veta lu Bortâ -  Acriş Elizaveta. 

   Când eram în clasa întâia, Veta trăia lângă şcoală. Fiindcă atunci şcoala primară din sat era într-o casă boierească de lângă cimitirul vechi. Ţin minte că intram în curte la Veta ori poate că la vecina ei ca să bem apă de la fântână. În clasa a doua ne-au mutat în altă şcoală, mai departe de casa Vetei şi de două ori mai departe de casa mea. Şcoala noastră, care se numea "Şcoala cea mică", se dărâma. Iar la noul loc erau mai multe case într-o curte mare a unui fost conac boieresc. Şi se numea "Şcoala cea mare". În mijlocul complexului într-o casă nu prea mare dar plăcută, locuia directorul şcolii cu familia sa. În altă clădire mare şi sănătoasă era Cancelaria şi clasele mari, iar noi picii am fost repartizaţi intr-o anexă a unui bloc de case mai mici, probabil cândva grajduri ori depozite ori cine mai ştie ce, reamenajate în clase. Probabil acum nu mai există, fiindcă peste mulţi ani în sat s-a construit şcoală modernă cu 2 etaje, care funcţionează şi în prezent.

   Veta cânta frumos. Asta mai târziu şi-a dezvăluit ea talentul de cântăreaţă, însă în clasa înâia şi a doua era bătută de multe ori în cap şi peste faţă de învăţătoarea nostră. Probabil cu parinţii Vetei Oxana nu era prietenă. Ori era sigură, că nu o paşte nici un pericol din partea lor. Ştia ea ceva, de o bătea atât de des şi atât de tare. O bătea în aşa măsură, că deja prin clasele mai mari, poate a 5-a ori a 6-sea, Veta se jeluia că o doare capul şi dinţii în gură, motivând că i se trag durerile de la bătăile Oxanei. Odată ne-a invitat la ea acasă  şi atunci ne-am amintit de "şcoala cea mică", de Oxana cum ne bătea şi ea "s-a răsuflat", ne-a spus asta, eu de atunci ţin minte. A spus-o într-un mod liniştit, ca o constatare. Fără ură, fără sete de pedeapsă ori răzbunare pe învăţătoare. De obucei, în aşa mod ne spuneam noi la recreaţie una alteia păsul că, iaca, aseară tata iar a bătut-o pe mama... ştiam că mai poate continua şi noi nu puteam contribui cu nimic la evitarea situaţiei. Doar să constatăm şi să ne jeluim una alteia. Pentru uşurare, să ne mai treacă din frică.

20. Sonia lu Spirca - Malai Sonia.
    Era vecină cu mine de peste pârău. Pârăul era aşezat într-un şes lat, care inunda în timpul ploilor abundente totul în jur, inclusiv şi drumul ţării, până s-a săpat un canal la mijlocul si în lungul şesului şi s-au construit nişte dambe din pământ, care protejau drumul. Eu vedeam casa Sonei şi Sonea vedea casa mea, dar ca să ajungem una la alta, trebuia să mergem pe dambă şi să trecem pârăul. Nu mă prea lăsa mama la ea, pentru a evita năzbâtiile pe care le făceam când ne găseam împreună.
    Eu învăţam bine. Sonia ar fi învăţat şi ea bine, dacă ar fi umblat regulat la şcoală. Ea venea de câteva ori pe lună la şcoală. Avea şi are darul lui Ion Creangă la povestit daravele, moştenit de la mamă-sa. Nu ştiu dacă a terminat cu mine 4 clase, poate da, poate nu. Dacă era mai mult absentă la lecţii, consecinţa era că era mai mult repetentă la şcoală. Păcat, căci era capabilă. Dar vorba aia, pară mălăiaţă îm gura lui Nătăfleaţă...

   Mi-a rămas pe veci în amintirea mea de copil întâmplarea când eu, Sonea şi încă două fete din clase mai mari mergeam spre şcoală pe drumul ţării, pe margine de drum pe lângă maşini, căci acestea erau condiţiile. Acum sunt trotuare. 

   Eram în clasa a doua, fiindcă deja învăţam la"Şcoala cea mare". Când am ajuns  lângă un pod care se numea "Podul cel mare", Sonea m-a întrebat, dacă mi-am făcut lecţiile pe acasă. Îmi pare că la aritmetică. Eu am zis că da. Eu întotdeauna îmi făceam lecţiile pe acasă. Ea mi-a propus să intrăm sub pod să copie de la mine. Eu am refuzat, însă fetele mai mari m-au impus să accept. Prin ameninţări. Fiindcă eram a lui Călin şi învăţam bine la şcoală. 

   Nu ştiu cum e acum, atunci însă era ceva normal o astfel de "solidaritate" şi "ajutor". Neplăcută amintire. Mai ales că a trebuit să intrăm subt pod. Asta mă deranja cel mai mult.

21. ... Ducevscaia, nu avea poreclă. Adică numele de familie îi era şi porecla: "a lu Ducevscaia". I-am uitat şi numele, poate că Vera ori Domnica, dar nu sunt sigură. Îmi pare că Nina...dar nu, Nina o chema pe sora ei mai mare, care a lucrat mulţi ani soră medicală la Maternitatea din Cahul, apoi vindea la piaţa de consignaţii. Cu 10-12 ani în urmă vorbeam cu ea când eram pe la piaţă, o întrebam de soră-sa, adica de colega mea şi ştiu că s-a realizat destul de binişor undeva prin Rusia, iar acum am uitat cum o chema...

22. Ghiţ-a Leolii - Dobrea Gheorghe. Ori Giţ-alui Fârnea. Fârnea era porecla lor generală, iar Leolea o chema pe mamă-sa, o mână de femeie glumeaţă, veselă, energică şi necăjită de greutăţile vieţii. Eram vecini peste câteva case. Era din familie mare şi nevoiaşă. Ţin minte cum mama se mira de rezistenţa lor fizică: "- Aeştea a Leolii mănâncă numai mămăligă cu fasole herte şi varză murată, umblă iarna prin omăt cu picioarele goale şi nu au nimic, sunt sănătoşi cu obrajii roşii, iar eu cu voi nu mai ies din spital cât nu vă corcolesc şi una-întruna răciţi!". Mama mea nu ştia ori nu era capabilă să ştie, că prea multă grijă strică.
   Ori poate că termometrul de măsurat temperatura corpului era de vină. Mama îl avea, iar mama Leolea nu, fiindcă era prea scump pentru bugetul lor şi prea inutil pentru modul lor de viaţă. Însă anume prin acest deficit mama Leolea era lipsită de impulsul de a înşfăca copilul în cârcă şi a da fuga cu el vre-o 3 kilometri chiar şi în puterea nopţii până în satul vecin la spital, dacă copilului îi curgeau mucii şi termometrul arăta temperatură ridicată. Iar la spitalul din Lebedenco lucra doctorul Covaliov, care îl scăpase pe fratele mamei mai mare de la beţie, după aia şi pe mama a salvat-o de la moarte când l-a născut pe fratele meu mai mare, prin aceasta izbăvinnd-o pe baba-moaşă a satului de puşcărie. Şi tot aşa cu nenumărate situaţii de salvare și tratament, era bun acel doctor, mama avea încredere în el. Noi eram puţini copii, cu diferenţa de 5-6 ani între noi. Iar la mama Leolea erau mulţi, unul după altul ca ulcelele, mai complicat şi în acelaş timp mai simplu.
   Mama îmi dădea la şcoală pâine cu povidlă învelită în hârtie ori ziar şi eu de multe ori luam cu mine două pacheţele, unul pentru Ghiţă, căci ştiam că e flămând.
Doar câteva clase am învăţat împreună, restul tot repetent a fost. Păcat, căci avea şi calităţi, ar fi ajuns un dansator renumit.

23. Catiţa lu Scrob - Matcaş Ecaterina. Prietena mea din copilărie.     Era frumuşică, rotundă la faţă, cu părul lung castaniu împletit în două gâţe şi cu pistrui drăguţi pe nas. Râdea zgomotos şi molipsitor ca o motocicletă când se porneşte brusc din loc cu viteză mare. Învăţam amândouă bine. A devenit şi ea inginer, deja e la pensie ca şi mine. Când ne-am luat de vorbă despre Oxana Gheorghievna, ea mi-a spus, ca pe ea Oxana nu o bătea, fiindcă tatăl ei era bun prieten cu soțul Oxanei. Chiar m-a lămurit, că Oxana avea motiv obiectiv în purtarea ei cu copiii, fiind singură snopită acasă în bătăi de către soțul ei. Tatăl Catiței îl probozea să nu își mai bată soția, că nu e frumos, la care soțul Oxanei replica: ”Cum bade Giță să nu o bat, dacă eu lucrez toată ziua la volan, iar când vin seara acasă, Oxana nici mâncarea nu o are terminată, toată ziua abea de jumulește o găină; dar treabă acasă cine să facă, eu de ce m-am însurat cu ea?..”

   Erau tineri căsătoriți cu copil mic, ea poate încă nu știa să administreze treaba în gospodărie, iar el era educat în stil despotic, ca de altfel, și mulți-mulți alți copii. Familia lor s-a risipit în scurt timp... după ce Oxana a fost alungată din școala noastă și a plecat din satul nostru.

   Eu nu consider că poate fi motiv obiectiv care ar îndreptăți violența în familie și în școală. 
    Până acum eu cu Catița suntem în relaţie de bună prietenie. Cu toate că în copilărie părinţii şi neamurile din ambele părţi se opuneau prieteniei noastre. Fiindcă cineva cândva a zis ceva de rău de străbunica(stăbunelul), tata, unchiul, etc., etc... uneia din noi... Iar cineva din strămoşii, părinţii, etc.,etc... uneia din noi a fost aşa şi pe dincolo...ce stupiditate! Şi da, eu fiindcă eram de-a lui Călin, iar ea fiindcă era de-a lui Scrob...ce stupiditate! În tezaurul neamului nostru românesc avem cu părere de rău şi multe concepţii-gunoaie, cum ar fi să dictezi soarta altora după propriile tale percepţii şi ambiţii. Şi aşa e în toate neamurlie omeneşti: pădure fără uscături...

24. A lui Văleanu. Îmi pare că Valodea - Văleanu Vladimir?..

25. Pachiţa lu Chitai - Loghin Parascovia. Era frumuşică, cuminte. Trăia la "Kamciatka". Aşa se numea bucăţica aia de deal unde locuia, iar  toată clasa noastră "b" era din partea de sat dinspre Cahul, inclusiv și ”Kamciatka”. 

Era blocată şi speriată mititica Pachiţa, fiindcă nu o iubea Oxana Gheorghievna şi o bătea fără milă cu orice ocazie.

   Aceştea au fost primii mei colegi de clasă şi tot ce mi-a rămas mai special în amintire despre ei. Cu majoritatea am învăţat împreună 8 clase. Apoi, drumurile noastre s-au despărţit. Eu am continuat şcoala în Cahul şi cu majoritatea din ei nu m-am mai văzut. Mulţi dintre ei nu mai sunt acum în viaţă. Însă atunci în şcoala primară cu prima noastră învăţătoare noi am trecut printr-o experienţă de viaţă teribilă, despre care voi povesti în continuare în următorul și ultimul capitol al acestei povestiri-capitolul 2:  https://eleonoramoldovan.blogspot.com/search?updated-max=2019-01-20T11:27:00-08:00&max-results=200

Autor: Eleonora.
Foto din arhiva mea personală.