AMINTIRI DE LA ŞCOALA MEA PRIMARĂ (sfârşit)

Capitolul 2. PRIMA MEA ÎNVÂŢÂTOARE

    În această povestire eu redau sentimentele şi emoţiile mele. Cine vrea să adauge ceva la cele scrise de mine, vă aştept cu drag în comentarii. Deci, deşir firul povestirii până la capăt.
   Dacă pe tot parcursul vieţii mele după terminarea şcolii primare şi până în prezent m-ar fi întrebat ori m-ar întreba cineva brusc, cine a fost prima mea învăţătoare, eu aş fi răspuns şi aş răspunde prompt:
- Elena Panteleevna! 
Şi cred că nu aş fi singura, care ar reacţiona astfel. 
Elena Panteleevna era icoana nostră, învăţătoarea care ne-a învăţat în clasele a 3-a şi a 4-a. Cu ea am terminat şcoala primară. 
... Eu am nimerit în clasa 1-a "b" a anului 1960 cu "nepus în masă": eram născută în noiembrie şi nu aveam încă 7 ani împliniţi. Însă în anul /60 mai mergeau câţiva copii din mahalaua noastră în clasa 1-a, iar în anul /61 aş fi mers numai eu. Şcoala era departe, calea lungă  şi prezenta pericol pentru o copiliţă mică, mergând singurică pe marginea drumului ţării, pe lângă maşini, autobuse, căruţe, biciclete, tractoare... Cel puţin aşa judeca mama mea. Mai mult decât atât, l-a convins în dreptatea sa pe tata şi pe directorul şcolii, care după câteva discuţii cu părinţii m-a înscris în clasa 1-a.
   Eu mă pregăteam de şcoală. Mama era cam agitată, fiindcă din vorbă cu femeile care veneau la ea cu de cusut se subânţelegea, că voi nimeri în clasă la Oxana Gheorghevna, care bate copiii şi se comportă ca un jandarm cu ei. Mama a trimis vorbă prin femei ca să ajungă la urechile Oxanei, că dacă va pune mâina pe mine, va fi cercetată la Secţia de Învăţământ din Cahul. Eu auzeam vorbele lor, dar nu îmi păsa, eu vroiam la şcoală. Mai ales că din manualele lui fratemeu mai mare deja mă şcoleam singură.
   La 1 Septembrie am mers cu mama la Şcoala cea mică, însă Oxana Gheorghievna nu m-a primit, a zis că încă nu am 7 ani.  Imediat mama cu mine de mâină a mers la Şcoala cea mare la director, el ne-a dat un bileţel, ne-am întors iar la Şcoala cea mică şi mama i-a înmânat bileţelul Oxanei, după care am devenit şi eu şcolăriţă. Eu, obosită de atâta drum, am rămas la şcoală iar mama, necăjită că eu nu am avut parte de careu, a mers acasă. Atâta ţin minte despre prima mea zi de şcoală.
Din lecţiile din clasa 1-a puţin ce ţin minte. Ţin minte frica din mine când trebuia să merg la şcoală. Şi acum îmi mai răsună în urechi glasul înfundat al Oxanei şi faţa ei crispată când răcnea. Nu ştiu de ce îl aud înfundat(glasul ei), de parcă vine din pivniţă şi nu înţeleg, de ce îmi era atât de frică de ea. Căci Oxana Gheorghievna pe mine nu mă bătea, ca pe alţi copii. Probabil eu cu sufleţelul meu de copil simţeam, că nu mă iubeşte şi nu mă bate doar că îi este frică, altfel m-ar fi snopit şi pe mine în bătăi. Ce e drept, odată mi-a tras o palmă de încercare, pe care eu nu am spus-o nimănui, însă mama prin canalele ei a aflat despre asta şi iar i-a trimis vorbă, că dacă mai îndrăzneşte...
Nu a mai îndrăznit Oxana Gheorgievna, însă mă ura şi mă oprima, iar eu cu sufleţelul meu sensibil sufeream poate mai mult, decât dacă m-ar fi bătut şi pe mine ca pe alţi colegi de clasă.
   Ţin minte, la o serbare cu părinţii mama a venit la şcoală mândră de fiica ei. Fiindcă la noi acasă jocurile pentru copii aveau caracter studios. Şi trebuia să ştim tot ce ştia tata, iar tata ştia multe, căci lucrase învăţător şi director de şcoală. Însă era interesant. De exemplu, căutam pe hartă cel mai mic(mai frumos, mai vechi, mai vestit etc.) oraş din lume(ţară,regiune, continent), cea mai mică ori mai mare strâmtore, cea mai mare parte a lumii, cel mai mic continet, ce oraş al cărei ţări este capitală, făceam cu tata exerciţii  aritmetice de dezvoltare a gândirii , învăţam cântece, poezii, citeam diferite cărţulii, pe care încă nu le trecusem la şcoală. Părinţii erau la curent cu capacităţile şi posibilităţile noastre. Însă...la serbare Oxana Gheorghievna nu mi-a dat să recit nici două rânduri, nimic! De parcă aş fi fost ultima doiasă din clasă! Eu în programele ei de serbări nu existam. Numai eminenţa la învăţătură nu se putea ascunde. În rest, eram o incapabilă fără nici un pic de talent la ceva...Eu începusem să o cred şi eram liniştită; dacă nu mi-a dat nimic să prezint, înseamnă că aşa a trebuit, fiindcă eu ştiam de la ea că nu pot scrie frumos, nu pot recita, nu am voce frumoasă, nu pot dansa, sunt neândemnatică... Mama însă a fost foarte revoltată. După teoria mamei, şcolarul din şcoala primară, mai ales din clasa întâia este o bucată de aluat fraged, din care pedagogul poate face ce vrea. Nu ştiu câtă dreptate din punct de vedere pedagogic avea mama, însă am simţit atunci bine pe pielea mea "de mică bucăţică de aluat" ce înseamnă să nimereşti între două focuri: dintr-o parte învăţătoarea, care mă răbda doar din neputinţă, mă ignora şi îmi crea pretexte de autodezapreciere, iar din altă parte-mama revoltată mai rău decât o leoaică căreia i-a fost rănit puiul...nu mi-a fost uşor...
   Însă altor copii le era cu mult mai greu, fiindcă Oxana Gheorghievna îi bătea cu bestialitate! 
   Din clasa întâia ţin minte puţin...însă chiar şi cu mintea şi ochişorii mei de copil am văzut şi am înţeles, că Oxana Gheorghievna este amabilă cu copiii care se linguşesc pe lângă ea, care pârăsc, care îi aduc ceva de acasă... Eu nu aveam ce aduce, dar nici nu m-aş fi priceput chiar dacă vedeam că aceasta funcţionează. Eu eram nedumerită, de ce mă urăşte?.. Tânjeam ca un animăluţ mic şi neputincios să o simt mai bună cu mine, ca să încetez să mă mai tem de ea. 
   Oxana Gheorghievna era tânără, frumoasă, dar crudă şi despotică. Ea era din satul vecin Găvănoasa, venită la noi după absolvirea Şcolii Pedagogice din oraşul Cahul. Era căsătorită cu un şofer de la noi din sat şi avea o fetiţă mică Liuda, pe care eu nu o ţin minte.
   În schimb mi s-au întipărit bine în minte bătăile groaznice, pe care ea le aplica colegilor mei de clasă, nişte copii nevinovaţi.
   Când eram deja la Şcoala cea mare, adică în clasa a 2-a în anexa aia îndepărtată, ţin minte una din îngrozitoarele bătăi, care i-a aplicat-o lui Mişa lu Ciupica şi care a devenit şi izbăvirea noastră de monstrul cu numele Oxana Gheorghievna. 
   Dintr-un motiv oarecare  şi care cu siguranţă avea caracter banal, la o lecţie a început  să îl bată pe Mişa lu Ciupica. Cu răcnetele ei obişnuite, care atunci i-au jucat festa. L-a bătut pe Mişa până l-a umplut tot de sânge... Şi răcnind la el fără pic de milă, cu glas de jandarm l-a trimis să aducă în clasă un lighian cu apă.  Mişa a adus subt privirile noastre îngrozite lighianul cu apă şi cârpa, cu care dereticatoarea spăla podelele. Oxana i-a ordonat să se spele de sânge şi el mititelul s-a spălat, însă probabil nu prea bine, fiindcă ea iar l-a trimis după apă. El a dus afară ligheanul cu apa roşie de sânge şi l-a adus cu apă curată.
   Spre izbăvirea noastră, în acel moment în clasa vecină avea lecţie directorul şcolii. Şi acum ţin minte, cum a intrat...a privit în jur...şi a ieşit din clasă. După asta Oxana nu a mai fost învăţătoarea noastră, a dispărut din şcoală.
   Frica de ea nu ne-a permis să ne bucurăm deschis de izbăvire. Nu eram capabili, nu credeam, ne temeam că se va întorce.
   După Oxana Gheorghievna până la terminarea anului şcolar  ne-a învăţat Ana Ilinicina, soţia lui Boris Ilici, învăţător de educaţie fizică la clasele mari. El era de la noi din sat, iar ea era de prin Hagiabdul, foarte frumoasă. Frumoşi amândoi şi aveau o fetiţă Liuda...Era bună învăţătoare, ne lua la ei acasă şi ne jucam cu fetiţa lor, cu Liuda. O aşteptam în clasa a 3-a, însă la început de an şcolar ei nu au mai venit în sat, au rămas în satul ei... A fost o mare decepţie pentru noi. Cu toate că Ana Ilinicina era bună, în memoria mea nu s-a păstrat amintirea despre perioada când ne-a învăţat, despre acest episod mi-a amintit nu demult Catiţa lu Scrob. Eu puteam jura, că după Oxana pe noi ne-a luat Elena Panteleevna, salvatoarea şi minunâţia noastră.  Probabil că în mintea mea de copil a jucat rolul de "radieră" decepţia că suntem abandonaţi şi frica să nu cumva să se întoarcă iar Oxana la noi.
Chiar dacă erau bătuţi alţi copii, eu fiind sensibilă fiecare lovitură o simţeam pe pielea şi sufleţelul meu. Şi, cum de exemplu să poţi fi indiferent şi să nu te îngrozeşti, copii mici cum eram, când la lecţia de limba moldovenească la dictare,  Oxana Gheorgievna si-a scos din picior pantoful cu toc ascuţit("spiciki" se numeau acei pantofi), s-a planat de asupra făpturii îngrozite de spaimă cu numele de Pachiţa lu Chitai şi la fiecare greşeală a Pachiţei în dictare o lovea nemilos cu tocul pantofului în cap?.. Nici un elev eminent în asemenea împrejurare nu ar fi putut scrie fără greşeli, iar Pachiţa era o elevă mijlocie. De ce nu a venit la spatele meu ori la spatele fiului directorului şcolii, care eram eminenţi la învăţătură?.. Însă  bine că nu a venit. Nu ştiu cum Valic, dar eu la o asemenea cruzime nu aş fi făcut faţă...
   Elena Panteleevna era frumoasă şi bună. Foarte frumoasă şi foarte bună. Şi obiectivă. Eu nu ţin minte să ne fi ocărât vre-o dată. Cu siguranţă că ne-a ocărât, dar înseamnă că pe dreptate. Ea a fost doctorul şi tămăduitoarea sufletelor noastre de copii terorizaţi. Păcat că nu i-am spus nici odată acest lucru. Dar cred că ştia. A fost un pedagog de la Dumnezeu şi marea noastră bucurie de la şcoala noastră primară. Ea nici odată nu ne-a întrebat nimic despre Oxana. Dar nici nu era încă timpul. Ştia Elena Panteleevna cum să se poarte cu noi ca să nu ne mai traumeze. Fiindcă încă eram bolnavi sufleteşte. 
   Despre Oxana am povestit toţi pe săturate în clasa a 5-a învăţătoarei de zoologie, o chema Maria Gheorghievna. Era frumoasă, cu ochii negri mari, păr lung castaniu, făcut coc în vârful capului. Ne asculta zâmbind, iar noi întrecându-ne unul pe altul îi povesteam şi îi povesteam... Lăsa special timp la începutul ori la sfârşitul lecţiei să îi povestim despre ceva. Şi noi toţi pe întrecute îi povesteam despre un singur lucru-despre Oxana Gheorghievna. Câte odată ea ne zicea: Copii, voi poate şi pe mine mă povestiţi aşa la altcineva?... Însă după uimirea bruscă de pe feţele noastre nevinovate înţelegea, că nu minţim şi nu o minţim. În amintirea mea despre şcoala din sat, în spatele imaginarei icoane cu Elena Panteleevna, mai este încă una cu Maria Gheorghievna. Şi mai sunt câteva, care se referă la altă perioadă din viaţa mea şcolară.
   În viaţa fiecărui om există în tezaurul de aur al memoriei lui o icoană a primului său învăţător, văzută numai de el. Pentru mine a fost şi este Elena Panteleevna Zlatov.
   Acasă la Cahul am o fotografie din clasa a 4-a cu Elena Panteleevna în mijlocul nostru şi cu prima ocazie o voi cauta şi o voi alătura acestei povestiri.

                                     SFÂRŞIT
Capitolul 1 îl găsiţi aici:
https://eleonoramoldovan.blogspot.com/2018/12/amintiri-de-la-scoala-mea-primara.html

Autor: Eleonora.