Ziua de 9 mai - zi de neuitat, de o importanță majoră pentru toate generațiile- foste, prezente și viitoare:
- Sfârșitul tragediei umane din 1941(1939) - 1945;
- Începutul unei noi și chinuite vieți după război, cu groaznicele represalii staliniste pe deasupra în fosta URSS, și cu Gulag - urile locale în țările sistemului socialist (În România - Bărăganul);
- Comemorarea celor morți în general şi pomenirea morţilor noştri de război;
- Comemorarea supraviețuitorilor;
- Comemorarea eliberatorilor;
- Biruința ciumei fascist - hitleriste de către toate forțele eliberatoare, împreună cu fosta Uniune Sovietică;
- Înmormântarea de către "tătuca tuturor popoarelor" Stalin a visului său nerod, rămas spre fericire neîmplinit, despre biruința socialismului în toată lumea;
- Dureroase, ne trecătoare crestături în memoria națiunilor . Cu cicatrici ne absorbabile.
... Războiul din (1941 - 1945) nu a ocolit nici familia mea.
1.
Fratele tatei, un băiețel, a murit, jucându-se cu gloanţe în câmp, lîngă sat.
2.
Fratele mamei mai mic, un flăcău de 18 ani, frumos, harnic și glumeț, a murit, când forțau trupele sovietice râul Oder. Cu el în regiment mai erau băieți din sat, care au văzut, cînd unchiul s-a înnecat. Unii dintre ei au avut norocul să se întoarcă vii acasă şi i-au povestit bunicii mele, cum i s-a prăpădit fiul la război. Bunica l-a plâns, căt a trăit. Șalinca neagră de pe cap nu și - a mai scos - o nici odată.
Iar când în parc, în centrul satului, a fost ridicat monument în cinstea soldaților căzuți în război, unde era scris și numele fiului ei Stăvilă Dumitru, bunica, deja bătrână, mergând spriginindu - se în baston, anul întreg aștepta ziua de 9 mai, să se ducă la Mitea, aşa zicea ea. Fiindcă la 9 mai, după miting, sătenii rămâneau lângă monument și făceau pomană morților lor de război.
Își pomenea bunica fiul și la cimitir de Blajini, însă acolo nu era mormânt... Când era mai tânără, mergea la biserică, dar apoi biserica fusese închisă. Iar bunica devenea tot mai bătrână și neputincioasă, ca să poată ajunge la bisericile din Bolgrad(Ucraina), sau Colibasi, care au funcţionat pe timpul puterii sovetice. Și acel monument, la care din an în an tot mai greu ajungea, îi ținea loc și de biserică, și de mormînt pentru scumpul ei copil. Monumentul îi devenise loc de intâlnire cu fiul, căzut în război.
3.
Fratele mamei mijlociu, băiat de douăzeci de ani, a fugit de pe front din armata sovietică cu cîțva săteni și s - au întors acasă. Ei au fost arestați, duși în orașul ucrainean Bolgrad, ca să fie împușcați. Răsuna satul de bocete... Disdedimineață au fost duși cu căruțele, iar a doua zi pe la chindie s-au întors acasă pe jos, toți vii. Ordinul de împușcare fusese revocat. Au fost trimiși pe front.
Apoi, el iar a fugit de pe front și a mai scăpat încă odată, ca prin urechile acului, de împușcare. Stătea ascuns în podul casei, iar sora lui, mama mea, pe atunci tînără şi naivă, i-a spălat hainele și le - a atârnat la uscat pe sîrmă în ogradă, fără să - și dea seama de un eventual pericol. .
Vecinii au raportat autorităților și au venit imediat activiștii. Cum le zicea mama, caiafele satului, să facă percheziție, să prindă fugarul.
Mama şi bunica o ţineau una şi bună, că nu este nimeni acasă în afară de ele. Că toţi cei trei bărbaţi ai casei sunt plecaţi la război. Dar nepotul de 3 ani, copilul fratelui mai mare, care era pe front, a fugit fuguța la scară să le arăte, unde este moş Vasile. Mama, după spusele ei, și - a luat iute nepotul de o... „aripă”, i - a cîrpit trei palme la cur și a rezolvat - o cu copilul.
Mai complicat era cu activiștii, care se apropiaseră de scara, ce ducea în pod și se trimiteau unul pe altul să facă percheziție, temându - se că unchiul poate fi înarmat.
Mama, curajoasă din fire, cît ai clipi din ochi înșfăcă toporul cu ambele mâini, se apropie de scară și cu glas hotărît le spuse activiștilor, că, dacă ei îi găsesc fratele în pod, ea pune capul la bătae, iar de nu - cu mânile ei le tae capul la fiecare, care coboară din pod fără fratele ei!
Activiștii nu au cutezat să urce în pod și unchiul iar a scăpat cu zile. Nu era pentru el lucrul acela murdar cu numele de „război”. Însă a luptat și moartea l-a ocolit. Era om liniștit, domol și așa a fost toată viața.
4.
Bunica era dărîmată la pămînt de necazuri, dar trebuia de trăit. A trăit şi s-a luptat. Cu viața. Pentru viață.
Ea mai avea un fiu la război, pe Petrea, cel mai mare, sprijinul familiei. Bărbatul îi murise demult și ei amândoi au crescut cei trei copii mai mici.
Ca apoi, pe toti trei feciori mari, să și - ii petreacă la război!
Bine că mama, fata ei, cu bagajele gata făcute să fugă peste Prut când s - a zvonit, că vin rușii și pe toți îi trimit în Siberia, - bine că nu s - a îndurat de ea și a rămas, să ducă greul războiului împreună. Altfel, nu se știe cît ar fi rezistat bunica de una singură.
Fiul ei mai mare a ajuns până in Berlin, a luptat până la capăt, până la biruință și ceva mai mult, căci după război a mai stat la Halhin - Gol, sub comanda mareșalului Jucov. A vegheat acolo la hotarele noii lui patrii - Uniunea Sovietică, la graniță cu Japonia.
Unchiul, după vorbele mamei, prin 39 - 40 își făcea serviciul militar în patria lor România, până a veni rușii cu sovietele în Basarabia. Și nu l - a întrebat nimeni, dacă vrea și acceptă o altă patrie. Dar, fiind rupt cu forța de la patria - mamă, până la urmă i - a slujit cu bărbăție și credință și patriei - vitrege - URSS. Numai că, după cum îl țin minte și eu, era veșnic mohorît, ursuz la față și rar îl vedeam rîzînd din toată inima. Mama îmi spunea, că înnainte de război, el era om şăgalnic şi binevoitor. Probabil, și inima lui striga neauzit fraza, pe care am văzut - o anul trecut la televizor, la un miting al cetățenilor ucraineni proruși din peninsula Crimeia, pe lozinca, agățată la pieptul unui băețel, până a fi alipită(anexată nediplomatic) Crimeia la "mama" - Rusia. Pe acea lozincă era scris pe o coală de hîrtie albă cu litere mari negre : ”VREAU ACASĂ!”
Însă unchiul atunci ar fi fost auzit doar pentru noi necazuri, pe care el din plin le - a avut la război.
...A venit unchiul acasă de la război, din vorbele mamei, cam peste 2 ani după terminarea oficială a războiului.
În timp de pace, Jucov l - a ajutat odată să își rezolve o problemă de rutină, la care autoritățile locale erau surde și mute. De unde rezultă, că a fost ostaș brav în armata sovietică. Jucov îl memorase și la demobilizare îi spusese, să se adreseze la el direct, in caz de necesitate. Unchiul o singură dată l - a deranjat și era mândru și mulțumit, că Jucov l-a ajutat.
În cinci ani de război, unchiul meu - fratele mamei mai mare, a fost soldat în armata română, apoi cu rușii, apoi cu nemții, apoi iar cu rușii... A fost luat prizonier de război de către ruși, a stat in lagăr de concentrare la nemți...
Iar după război, cât a trăit, a facut rezerve pentru zile negre...
5.
... Mătușa mea, o fată tânără din centrul Moldovei, pe atunci studentă la facultate, a fost dusă cu multă lume de către fasciști în Germania la lucru. Acolo a nimerit ca menajeră într- o bună familie germană, care s-au purtat omeneşte cu ea. Stăpînii ei il acuzau pe Hitler pentru holocaust. După proclamarea biruinței, ei au sfătuit - o pe matușa să facă cunoștință cu un ofițer sovietic și să se căsătorească cu el, pentru a reveni mai ușor în patrie.
Mătușa așa a și făcut. S-a cunoscut cu un medic militar rus, cu mult mai in vîrstă ca ea, un om foarte cult. Familia lor promitea să fie trainică și fericită. Însă după ce s-au întors în Uniunea Sovietică, soțul ei a nimerit în valul arestărilor staliniste și a fost condamnat la 25 ani de pușcărie... A fost cîndva eliberat, apoi reabilitat. Foarte tîrziu.
Această tragedie, numită cel de-al doilea război mondial, nu a cruțat nici o familie din fosta Uniune Sovietică, din Europa și din multe - multe - multe - multe țări ...
6.
Buna mea cunoștință, regretata Antonina Terentievna Dudina, o rusoaică cu un destin uimitor, când trăia în Cahul, mi- a povestit multe întîmplări din viața ei de soldat de război.
Ea era pe atunci studentă a Academiei de Arte din Moscova...Îmi povestea cu glas tremurând, cum au venit după ea să o aresteze, ca fiica "dușmanului poporului", deja împușcat...
Însă nu au reușit să o găsească, fiindcă au ajutat - o profesorii și studenții să se ascundă. Apoi au dus - o pe furiș la gara feroviară, au „ascuns - o” în primul vagon al unui tren de marfă și Tonecica a plecat din Moscova, fără să știe unde va ajunge...
A ajuns pe front. Nu a spus nimănui, cum a ajuns, a ascuns adevărul, ca să scape cu viață. Apoi, s - a temut mereu. Până după anii 60, când i - a fost reabilitată familia.
Îmi povestea, că din cauza fricii, a fost nevoită să renunţe la bărbatul iubit, ca să nu îi provoace şi lui neplăceri, în caz că va fi descoperită ca fiica "duşmanului poporului"- al propriului ei tată, care lucra la începutul războiului preşedinte al sovieului sătesc la ei în sat, în Rusia şi fusese împuşcat ca duşman al poporului. După război, Antonina trăia în Tiraspol şi iubitul ei era compozitor de muzică populată moldovenească. Eu nu îi cunoşteam numele şi Antonina Terentievna exclama mirată:
- Cum aşa nu îl cunoşti, el era compozitor vestit, compunea muzică pentru cîntece cu "hop ş-aşa"! Ea vorbea în rusă şi numai "hop aşa" zicea în română. Pe mine mă amuza, fiindcă pe atunci, toate cîntecele populare erau cu "hop aşa!" Dar, să revin la subiect.
Ajunsă pe front, ea s-a inscris la cursuri de surori medicale și a trecut războiul, luptând și lucrând ca soră de caritate. A trecut prin multe pericole, fără cruțare, ca la război. A supravețuit.
A stat o noapte și la morgă cu contuzie. Au crezut că este moartă, însă ea în toiul nopții și-a revenit și a tot bătut în ușa, care s - a deschis abea dimineață... După cum îmi povestea ea, nu îi nimerea de groază dinte pe dinte în gură.
Iar canonadele războiului, îmi spunea, că le visează și la vîrsta ei de 76 - 77 ani, pe care o avea, când îmi povestea, prin ce a trecut la război.
...Îmi amintesc acum una din povestirile ei despre război. Terentievna spunea, că după bătălia de la Kursk, ofițerii germani luați prizonieri, le povesteau soldaților ruși cauza înfrângerii lor. Motivul părea atît de incredibil pentru ostașii sovietici, încît toți, inclusiv și Terentievna, dădeau a lehamite din mână și ziceau: „Prostii!”
Iar dupa prăbușirea URSS, când a început să creadă în mod conștient în Dumnezeu, ea și-a amintit cuvintele ofițerilor germani capturați și nu îi mai păreau fleacuri.
Potrivit spuselor ei , ofițerii prizonieri germani spuneau, că la Kursk erau ptegătiți să lupte pentru a câștiga . Dar atunci, când trebuia să înceapă ofensiva, - în zori de zi, sau pe seară - eu am uitat deja cum a spus ea, - de odată, pe cer dinspre răsărit a apărut în fața lor Chipul Maicii Domnului, care le arăta cu mâina, că, - "Nu!!! "
Și ei, credincioși fiind ( cuvintele Antoninei Terentevna ), au fost șocați de acest semn, nu știau ce înseamnă și ce să facă. Din acest motiv au ezitat, nu au început ofensiva la ora stabilită, ce a și influențat la rezultatul bătăliei și al războiului .
- Există Dumnezeu şi ne vede pe fiecare! -Cu aceste cuvinte îşi încheia de obicei Antonina Terentievna povestirea.
De cînd există internetul în viaţa mea, am aflat multe lucruri uluitoare şi groaznice despre adevărata cauză şi mersul războiului, pe care nu le învăţasem în şcoala sovietică. Am ascultat pe Yutube sute de filme în limba rusă a istoricilor, scriitorilor şi martorilor ruşi( de exemplu, Nicolai Niculin, Victor Astafiev, Victor Suvorov, etc.,etc.,etc...). Am citit despre mărturiile deportaţilor în Siberia şi în alte regiuni vitrege, care erau ridicaţi fără vină, din"buna dimineaţa", căci aşa a considerat bine puterea sovietică. Am citit şi am ascultat mărturiile supraveţuitorilor necuprinsei noastre ţări sovietice despre foametea, tot de puterea sovietică provocată. Doamne, de ce oamenii pot fi atît de barbari! Acasă mai am atâtea cărţi despre război, scrise de scriitori sovietici, pe care le-am citit şi le credeam adevărate! Adevărul însă este, că războiul e cea mai groaznică crimă umană şi întotdeauna trebuie evitat, nu promovat! În lumea aceasta sub soare, ajunge loc paşnic pentru toate popoarele, dacă permanent, pretutindeni, s-ar promova pacea, nu războiul.
Veșnică slavă și închinăciune soldaților eliberatori și tuturor oamenilor, care au contribuit la victoria asupra ciumei hitleriste. Veșnică amintire tuturor oamenilor, care au murit în război, sau din cauza războiului din anii (1939 - 1945|). Dumnezeu să îi odihnească în pace pe toți.
Eu doresc sănătate și luminarea ochilor minții tuturor conducătorilor tuturor țărilor mari și mici, tuturor puterilor și partidelor politice și nepolitice - Înțelepciune, Toleranță, Bunăvoință și Bun Simț, pentru a respecta regulile de pace și bună vecinătate cu toate țările, pentru a păzi și a păstra Pacea și Viața pe scumpa și frumoasa noastră Planeta Pământ.
Mă rog pentru acest lucru și îndemn pe toți .
Autor: Eleonora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu