Mâţa soacrei (povestire)

   Ramona plângea, de se scutura cămaşa pe ea. Murise mâţa soacrei sale, murise Pinduca. Şi Ramona suferea.  Animalele sunt copiii ei. Ar fi putut avea ea singură copii, dar nu şi-a dorit. Ea iubea doar animalele si pe sora sa mai mică, care la randul ei, nu iubea nici animalele, nici copiii, ci numai pe Ramona.
   Nimerind cu căsnicia într-o familie bună de peste hotare, Ramona avu norocul sa fie iubită şi alintată de soţ. Sărăcia şi necazurile vieţii dispărură din viaţa ei ca printr-o minune. O dată la două săptămâni, douăzeci de ani la rînd soţii au trimis la casa părintească a Ramonei bani, colete cu haine şi bunătăţi nevăzute şi neauzite nici în ţară, nici la ei acasă. Ramona era bravo cu ai săi, i-a scăpat de sărăcie, de foame, iar surioara mai mică era îmbrăcată ca o prinţesă, avea mai mult decat ar fi fost în stare să îşi imagineze, că ar vrea ceva. Surorile se iubeau fără margini, chiar pătimaş. Şi încă ceva: ele şi-au iubit mama, cât a fost în viaţă. Mama lor a fost o femeie bună. Ca şi soacra Ramonei, de altfel.
   Soacra murise inaintea Pinducăi, dar Ramona nici nu mai ţine minte, dacă a plans-o. Poate doar aşa, de ochii lumii. Îi uitase şi numele. Pentru ea era "tanti". Sau, "baba aia". Deşi prin intermediul "babei" avea parte de o viaţă îndestulată şi fără griji.  Nu avea noţiuni de bun simţ, însă nu-i făcea nimeni reproşuri, era acceptată în familie cu toate defectele şi calităţile, de care dădea dovadă. 
   Soţul Ramonei, fiul soacrei, s-a luptat ani la rînd pentru viaţa mamei sale, dar într-o zi mama s-a stins... A rămas mâţa "babei", un bibelou de pisică poznaşă, răsfăţată şi inteligentă, iubită foarte mult la viaţa ei de "tanti" şi de toţi ai casei care au îngrijit-o cu mult drag în continuare. Peste un timp muri şi Pinduca, înmormântată cu regret de ambii soţi şi plânsă cu o deosebită suferinţă de Ramona. Încât se scutura cămaşa pe ea...
         Autor: Eleonora.