” TOŢI LA PARADĂ ! ” (povestire reeditată)

    Mari evenimente mai erau în timpul URSS paradele de 1 Mai - Ziua Internațională a oamenilor muncii, 9 Mai - Ziua Biruinței și 7 Noiembrie - ziua Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Cu ele m - am născut, cu ele am crescut și le așteptam ca pe un fel de Paște, sau carnaval, numai că fără măști. Mai ales în anii studenției.
   Motivul lor politico - ideologic absolut nu ne interesa. 
    Pe noi ne interesa să ne îmbrăcăm frumos, să vedem lumea, să ne vadă și lumea pe noi, tineri și frumoși. Lucru omenesc, veșnic și firesc. 
   Poate că erau și tineri „potcoviți ideinic”, probabil că erau. Eu și cei din anturajul meu, nu făceam parte dintre ei. Nici nu ne păsa. Ne trăiam viața fără nici un fel de complicații ideologice. Ne iubeam Patria -  da. Ne mîndream cu ea - da. Cum altfel?! 
   Patria noastră atunci era URSS. Imperiu de popoare subjugate, mai întîi lipsite de voinţă prin înfometare, prin "înSiberiere", prin "înGulag-uzare"... După aia, prin colectivizare "binevol"-obligatorie, aduse la prosperare.
   - Da, aduse la prosperare! Dar cu o ideologie şi mentalitate hegemonistă:-Noi eram "cei mai cei mai" şi ţara noastră era "cea mai cea"!.  Supermani! Stăteam în noroi pînă la genunchi şi eram încrezuţi, că marea ne ajunge doar pînă la glezne, cam aşa ceva.
   Nu ştiam eu şi mulţi ca mine atunci despre aceste grozăvii, le-am aflat cu mult mai tîrziu din internet şi din spusele oamenilor bătrâni, care mai lăsase cuvânt înainte de a trece in eternitate despre lucrurile, despre care nu se vorbea deschis în necuprinsa noastră ţară sovietică. Noi eram product nou născut, autentic, fideli pînă în măduva oaselor patriei noastre URSS, caci alta nu ştiam şi nu aveam de unde şti, avea grijă Partidul Comunist de acest lucru "sfânt".
    Mamă adoptivă cum era, am avut și multe - multe momente fericite în URSS. Nu știam și nu cunoșteam, că poate fi și alta. Și nu credeam, că poate fi așa ceva!!! Era de nezdruncinat!!! Ca și credința noastră în acest mit.
    Numai că, nimic nu e veșnic sub lună... Într - o zi cu soare mare, i -a venit și ei rîndul... Fiecare republică s-a retras pe la... independenţa sa. Cu noi griji şi noi bucurii, cu noi realizări...
   Au rămas însă amintirile despre demonstrațiile acestor sărbători cu parade, flori, steaguri, lozinci și fețe de oameni mari și mici, fericite. Așa cel puțin îmi amintesc eu despre acele evenimente.
   Mai ales că nouă, fetelor de la facultate, undeva din cursul 2 sau 3, o luna înainte de parade ne mai revenea cîte o zi liberă pe săptămînă.   
    Ce plăcere aveam noi, cînd băieţii noştri  mergeau obligatoriu la nenumăratele repetiţii pentru paradă!
... Deci, - o zi liberă de lecţii când băieţii aveau catedra militară, plus încă o zi cînd băieţii noştri se antrenau pentru parada de sărbătoare, plus nişte absenţe motivate sau nemotivate de la ore... 
Să mai fi avut încă două zile din săptămîna libere de la lecţii, cred că tot am fi fost în criză de timp .
   ...Acum, cînd privesc în urmă la  acele vremuri, îmi dau seama, că nouă, fetelor, nu ne prea păsa, dacă colegilor noştri le era uşor, sau greu cu un asemenea  program.  Dar ce am fi putut face, la urma urmelor ? Ne foloseam și noi de moment şi ne bucuram de libertate. Era vesel şi frumos, căci eram tineri . 
   Dacă nu ar fi fost acele demonstraţii obligatorii, puţini participanţi ar fi avut ele. Dar, bine că au fost şi bine că am participat.  Nu era mare lucru să trecem  în coloană cu steaguri şi lozinci pe lîngă tribunele cu conducătorii republicii , să strigăm  „ura” şi să le fluturăm  salutări cu steguleţe  sau garoafe roşii. Acest episod responsabil pentru noi dura nu mai mult de 15 minute.  În schimb, restul timpului era al nostru pentru distracţii, dansuri, cunoştinţe... 
    Au rămas amintiri plăcute.  Drept, că  mi-au rămas în memorie şi două întâmplări, pe cît de banale, pe atît de nefericite pentru doi studenţi, colegi de ai noştri.
    Primul caz e legat de un băiat din anul întîi, venit eminent din nordul republicii, care nu a fost în stare să reziste acel ritm al antrenamentului pentru paradă şi  s-a îmbolnăvit grav.
   Al doilea caz  e legat de un coleg de grupă, care dintr-un motiv de „gură cască” a trecut pe lînga steagurile şi lozincile depozitate de toată grupa  la una din nenumăratele opriri  ale coloanei noastre de demonstranţi, fără a-şi lua steagul, pe care îl ducea.
    S-a întîmplat, că coloana a pornit mersul încet mai departe, iar curatorul grupei noastre a rămas pe loc cu o duzină de steaguri şi lozinci, şi primul vinovat a fost considerat  acel coleg  al nostru.  A fost dat afară din institut din motive politice, că a refuzat să ducă  steagul ...  A terminat el mai tîrziu ca noi institutul, peste 7 ani.

    Acum, cînd totul a rămas în urmă şi locul meu pentru orice întrunire publică este în coloana de pensionari, cu plăcere îmi amintesc de toţi şefii mei, care mă obligau să merg la demonstraţiile de sărbătoare. Îmi pare destul de hazliu,că acum îmi amintesc cu un fel de înţelegere despre cerinţele lor să scriem lămuriri, dacă se întîmpla să lipsim de la paradă. Atunci, sigur, eram foarte supărată pe ei, mai ales cînd eram deja în serviciu, cu familie şi copii mici. Noi, tinerele mămici,  cu planurile  noastre, care nicidecum nu se încadrau în participarea la demonstraţia de sărbătoare, aveam un fel de alergie, cînd, în ajun  ni se spunea:         -  „ Mîine TOȚI LA PARADĂ, prezenţa -  obligatorie!”. 
   ...Dacă nu ar fi fost acea obligaţie, cine ne mai scotea de prin colţurile noastre la o adunare de oameni cu bună dispoziţie şi gînduri plăcute, la un atît de necesar schimb de energie pozitivă?
    În viziunea mea de acum, demonstraţiile alea erau un fel de procesiuni de sfinţire  a imensului imperiu sovietic.  Populaţia ţării, bine dispusă, cu gînduri bune şi cu o deschidere deosebit de armonioasă în acea zi pentru dragostea de aproapele şi de ţara sa, cu vibraţiile  pozitive, acumulate în abundenţă în o asemenea  atmosferă, curăţa  şi dezintegra din conştiinţa oamenilor şi din mediul înconjurător multe rele nevăzute. 
    Aşa că, dragi concetăţeni, cît mai sunteţi solicitaţi, cît mai sunteţi activi, energici şi dornici de o  comunicare plăcută, -„ TOŢI  LA PARADĂ !” Dar,totuși nu uitați că acum prezența e după dorință.
    Eu din partea mea doresc  Fericire la toată lumea cu prilejul zilei de 1 Mai, care include în ea mai multe sărbători, şi anume:

- Ziua Internaţională a solidarităţii oamenilor muncii , cum era numită la noi, în fosta URSS;

- Ziua Muncii, cum este considerată acum;

- Ziua de Armindeni, care la români are străvechi tradiţii magice, de  înviorare a pământului şi de belşug. 

Autor: Eleonora.

   P.S. Mai mult despre ziua de Armindeni puteţi găsi aici http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/armindeni-sau-ziua-pelinului-184972.html

Sau, şi mai dulce, la marele nostru Eminescu

Azi e zi întâi de mai,
Azi e ziua de Armindeni;
Eu te cat, draguţa mea,
Eu te caut pretutindeni.
Eu te cer de la izvor,
De la codrul cel de brazi,
De la vântul ce lovi
Bălsămînd al meu obraz.
Întreb munţii cei înalţi,
De la râuri eu te cer
De-au văzut cumva ascuns
Al vieţii-mi giuvaer.
Cu-al tău zâmbet răsfăţat
Şi cu dulcile cusururi,
Te-am iubit, copil draguţ,
Te-oi iubi de-acum şi pururi.
Te iubesc făr’ de-mputări,
Fără urmă de căire
Dară, vai, nu te găsesc
Nicăire, nicăire.

(sursa:  http://uhitto.wordpress.com/2009/05/01/armindeni/ )