File din istoria plaiului natal, sau cum tata, fiind director de şcoală, nu a fost şi comunist.

    Evenimentul a avut loc în unul din satele apropiate oraşului Cahul, undeva în jurul anilor 47-48 al secolului trecut. Eroul principal a fost tata, fie-i ţarînă uşoară. Iar satul de când mă ţin minte se numeşte Ursoaia, cu toate că mai aud şi acum glasul tatei din copilăria mea, care zicea la început Pelinei-moldoveni şi Pelinei-bulgari, iar mai apoi în loc de aceste două denumiri  pronunţa una singură-Ursoaia, care era un tot întreg al acestor două denumiri, în care locuitori erau corespunzător mai mult bulgari în una parte şi mai mult moldoveni în alta. Aşa era la început şi ţin minte vorbele părinţilor, că partea bulgărească a satului era mai înstărită, fiindcă oamenii erau mai harnici şi mai gospodari...Dacă spuneau ei, aşa o fi fost!

  Nu ştiu dacă atunci  era sat sinestătător, ori tot ca de când ţin eu minte, parte al satului mai mare Lebedenco, pe care tata în copilăria mea îl numea Crihana Nouă. 

   Pe atunci flăcău tînăr şi isteţ, el a fost convertit de noile autorităţi sovietice în rândurile comsomoliştilor, apoi a urmat cursurile la Şcoala Pedagogică din oraşul Cahul şi a lucrat mai întîi ca învăţător, apoi ca director de şcoală în Ursoaia ceva mai mult de  zece ani, cât a fost solicitat în învăţământ.
   Mama a avut acelaş traseu şi s-a cunoscut cu tata la acele cursuri de vară de la Şcoala Pedagogică, mai apoi fiind repartizaţi în acelaş sat.
  Deci, pe atunci în sat, oricum s-ar fi numit, funcţiona o şcoală sovietică mixtă de 7 clase, unde tata era director şi învâţâtor, iar mama-învăţătoare. Cam atât.
   Deja fiind matură, eu am pus cap la cap experienţa mea de fostă şcolăriţă sovietică eminentă, cu informaţiile părinţilor despre şcoala românească de 4 clase înainte de sovietici şi şcoala de 7 clase din timpul începuturilor şcolilor sovietice în fosta RSSM şi ieşea cam acelaş nivel de cunoştinţe. Patru clase la români erau cam echivalente în cunoştinţe cu 7 clase la sovietici. Cu o mică(sau mare?...) diferenţă, că la români în şcoală copiii învăţau istorie, literatură, geografie adevărată, iar noi cei sovietici învăţam multe lucruri false şi mai mult despre Rusia, decât despre plaiul nostru basarabean. Clasici ai literaturii ruse am învăţat o mulţime, pe când din graiul moldovenesc-în kiriliţă (strigător la Cer!!!)-pe Eminescu, Creangă, Alexandri... Eu pe toţi îi ştiam pe nota 5(cea mai mare notă la sovietici): şi pe clasicii ruşi, şi pe aia din alte republici, şi pe ai noştri. Clasicii nu erau vinovaţi cu nimic!
   Da, religia, "opiumul poporului", la sovietici nu se învăţa. Nici când erau părinţii învăţători, nici când am fost eu şcolăriţă, nici după aia, cât a mai durat puterea sovietică. Se închiseseră biserica din sat pe când eram eu în clasa a 2-a.
   ... Şi acum ţin minte cum noi piticii când era Paştele, la recreaţie băgam învăţătorii în sperieţi, când ne opream câte unul(iar ceilalţi urmăream dintr-o parte) lângă un învăţător mai al dracului şi îl salutam: "Hristos a înviat!" După aia, ne primeam "papara". Învăţătorii ca şi părinţii noştri ţineau pe ascuns sărbătorile creştine şi noi despre asta ştiam. Nesăbuinţă copilărească!

   ...Mă mai abat un pic de la subiect, ca să menţionez un detaliu din viaţa acestor cadre didactice din acel timp, proaspăt si urgent formate, şi care au activat cu folos pe tărâmul pedagogic mulţi ani la rînd şi au pregătit  bazele şcolilor din raion pentru viitorii pedagogi, deja specialişti cu studii medii speciale si superioare. Toţi erau tineri cu 4 clase, terminate "la români". 
   Se vede că cunoştinţele acelor 4 clase româneşti erau destul de ample, dacă doar încă nişte cursuri de pedagogie, unde mai mult era pus accentul pe învăţarea aşa numitei limbi moldoveneşti(care de fapt era şi este un grai al limbii române) în caractere chirilice , le erau suficiente pentru a lucra ca învăţători. 
   Decizia de a deveni învăţători părinţilor mei le-a fost impusă, însă spre binele lor, după cum a arătat mai târziu viaţa. Vorba populară : ”nu este rău fără bine”.  Spre norocul lor,  le-a fost frică să zică "nu". 

    De la distanţa timpului trebuie să  menţionez, că totuş  noua putere sovietică selecta destul de reuşit tinerii, care  aveau să devină învăţători în mod urgent, din lipsa de cadre. Fiindcă toată lumea intelectuală din Basarabia, când au auzit că vin ruşii şi fac prăpăd, au fugit în România de peste Prut. Care au izbutit. Şi mama îşi făcuse bagajele, dar nu s-a îndurat să o lase pe bunica singură, fiindcă toţi trei fraţi ai ei erau plecati.
   Tata era băiat dezgheţat, umblat prin România Mare, îi cunoştea frumuseţea, cultura şi întotdeauna a tânjit după Patria- Mamă, cum  o numea el când era beat şi i se dezlegau limba şi lacrimile.
   Mama, pe "timpul românilor", cum se spunea la noi în sat despre acea perioadă, era croitoreasă "de lux", adică cosea numai la familia cheaburului, a şefului de post, a primarului, a popii din sat şi a celui de la Cahul. La întrebarea mea, şcolăriţă exemplară sovietică, de ce cosea numai pentru bogătaşi, ea îmi răspundea, că nu avea cum să refuze, fiindcă după ea era trimis jandarmul satului, care o conducea la locul unde era solicitată. La altă întrebare a mea, cum era plătită, ea îmi răspundea, că depindea de generozitatea jupâneselor, deci când şi cum. Şi acest răspuns al ei îmi placea grozav! Fiindcă aşa mă învăţa la şcoală, iar eu eram elevă eminentă şi credeam că Rusia mi-a salvat ţara de jugul românesc. Eu nu ştiam altă istorie, părinţii tăceau, ori spuneau că ruşii ne sunt salvatori. Numai când se îmbăta tata mai aflam câte ceva din sudalmele lui pentru "fraţii mai mari", dar a doua zi iar era cum spunea Partidul... Şi chiar să fi ştiut adevărul, ce ar fi fost? Nimic bun pentru noi! Mai bine că nu am ştiut, am avut o copilărie fericită.
   Mama îşi amintea, că odată a fost plătită pentru lucru de soţia şefului de post doar cu nişte varză murată cu tot cu moare. Şi fiind timp de iarnă cu gheţuş, în drum spre casă a alunecat şi a căzut, varsând moarea jos... Ah, ce mult savuram eu această amintire a ei!
   Pe atunci mama era tânăra. Iar tinereţea în orice timp ori societate îşi are farmecul său.
  Din povestirile ei am înţeles că necătând la zgârcenia  acelor femei bogate, mamei îi plăcea să comunice cu ele. Fiindcă erau mai culte decât ţărancele din sat şi a invăţat de la ele multe lucruri utile pentru viaţa ei din viitor. Pentru o fată simplă era o şansă de a comunica cu oameni  din societatea înaltă. Cel mai mare respect şi recunostinţă mama le avea pentru Popa Plămădeală cu familia sa din Cahul care din povestirile ei, erau oameni cu adevărat culţi.
   Aşa dar, peste câţiva ani de pedagogie, tata fusese numit în funcţia de director al şcolii  din Ursoaia, un sat pierdut între dealuri, la care şefii din raion ajungeau mai rar. Petrecând împreună cu sătenii ( mai corect ar fi zis supraveţuind) anii de foamete şi fiind cei, care repartizau pâinea la fiecare suflet trăitor în acele timpuri groaznice (din spusele mamei, câte trei sute de grame de pâine, dar mai multe detalii, cu părere de rău, nu ţin minte...), când oamenii pur şi simplu aşa, se umflau şi mureau pe drum de foame(vorbele mamei), părinţii mei se bucurau de încrederea şi respectul sătenilor rămaşi în viaţă.
   Dar vorba aia, morţii cu morţii şi viii cu viii. Ursoaia avea  şi oameni harnici şi gospodari, care prin chiverniseala şi munca lor, îşi făceau în casă pâinea de toate zilele şi sporeau belşugul din gospodăriile lor. Dacă bineânţeles nu era confiscat acest belşug de către puterea sovietică.

    Într-o zi tata primeşte ştire de la raion ( "Raiono", cum numeau ei secţia de Învăţamint), că vine un împuternicit ("upolnomoşnîi") comunist ca să ducă lucrul de pregătire pentru a-l primi pe directorul şcolii ( adică pe tata) în partid.
    Părinţii, din toamna înfometatului an 46 tineri însurăţei, trăind singuri cu chirie, nu aveau unde îl caza pe împuternicit, şi nici cu ce îl hrăni. 
   Tata s-a dus la cel mai înstărit om din sat si s-a rugat sa îl primească pe "upolnomosnîi" la el, cu toată posibila ospitalitate.         Zis si făcut. Au venit ei la gospodar şi după obiceiul strămoşesc, gazda în primul rînd i-a primit pe directorul şcolii si pe "upolnomoşnîi" în pivniţă.  Acolo erau butoaele cu vin, murăturiile, brînză, cavarma. Şi până ei au mai cinstit câte un păhărel, gospodina le-a adus carne proaspăt prăjită şi pâine. 

   Deci, atmosfera era bună, vinul din butoi curgea pe cep, toţi erau voioşi, se inţelegeau bine şi...nici nu au observat cum s-au făcut criţă! Numai că fiecare în felul său. Tata fiind responsabil şi mai tânăr, se ţinea bine. Gazda se muiase un pic, dar frica faţă de omul de la raion si eventualele cazuri de "desculăcire" a consătenilor îl ţineau în gardă şi treaz.
   În schimb "upolnomosnîi" s-a " dezlipit total" şi şi-a dat frâu liber ambiţiilor sale de om al puterii. Începu sa îi ceară socoteală gazdei, de unde are atâta vin, brânză, carne, pâine  şi îşi exprima mirarea, cum de mai este în sat si încă nu a "înfundat" Siberia. I-a avertizat, că neapărat v-a aduce la cunoştinţa tovarăşilor de la raion, ca în sat mai sunt culaci.
   Tatei de ruşine faţă de gospodar, când l-a auzit pe "necioplit"ce vorbea după toata străduinţă omului de a-i primi cât mai bine, i-a sărit ţandăra.  Tata credea pe atunci în viitorul luminos al comunismului şi purtarea urâtă a comunistului de la Raion l-a scos din sărite. Cum era din fire cam aprins şi nu prea "dus la biserică", l-a luat la suduit pe "porc" si l-a scos afară din beci şi din curtea omului. La care lucru gazda împreună cu toţi ai casei erau nici vii nici morţi de spaimă, se vedeau deja duşi în Siberia.(Cu mama s-a întîmplat acelaş lucru, când a auzit de isparava tatei). 
   Deci, petrecîndu-l cu cele mai sufletiste sudalme şi spriginindu-l să nu cadă, mai mult l-a tîrît decît l-a condus în afara curţii, i-a dat drumul lânga gard si i-a zis sa doarmă acolo, dacă nu are obraz. Iar la gazde le-a interzis sa îl ducă în casă, spunîndu-le, că mai departe e treaba lui cu el.

   Imputernicitul a rămas sa doarmă lînga gard beat cum era, iar tata, dezamăgit de purtarea nedemnă a comunistului,  a mers acasă, hotărît să nu devină comunist atîta timp, cat în partid sunt infiltrate asemenea "lichele". Şi fie ce o fi, s-a gîndit el, se duce la Cahul şi va spune tot adevărul.
   Dar nu a mai apucat tata a doua zi să meargă la Cahul, căci  împuternicitul cînd s-a trezit din somn acolo lîngă gard şi şi-a amintit ce s-a întîmplat, a alergat el în fuga mare la tata şi cu mari rugăminţi l-a oprit să nu meargă şi să nu spună la raion despre  purtarea lui. Tata l-a iertat cu condiţia, să facă cum ştie şi să îl scape de a intra în partid, iar pe el să nu îl mai vadă nici odată nici la şcoală, nici în sat. Aşa s-a şi întîmplat.

   ...Pe parcursul vieţii, când era mai tînăr, la alte locuri de muncă, de fiecare dată, când  se pregătea şi tata ca tot omul să între în partid, după spusele lui, neapărat îi apărea în cale câte o ”lichea” printre comunişti, care strica faţa partidului si iar rămînea tata dezamagit... şi-a trăit viaţa fără a ajunge comunist.
    Ar fi fost minunat, dacă acele ”lichele” de oameni, cum îi numea tata, să fi existat numai atunci şi numai într-un singur partid...Dar vorba aia: au fost, sunt şi vor fi... Să sperăm că va veni şi rândul lor să ajungă să doarmă la gardul Istoriei, conştientizîndu-şi şi corectîndu-şi comportamentul şi greşalele, ca acel ”polnomoşnîi” din tinereţea lui tata.
   Apropo despre acel ”polnomoşnîi”. Fiind  şcolăriţă, l-am văzut odată, şi iată cum.  Într-o zi a strigat un bărbat la poarta noastră, îl căuta pe tata. Noi eram în ogradă. Omul era numai în cămaşă, dar timpul era răcoros. Părinţii au invitat oaspetele în casă, l-au pus la masă, cum era primit la noi în familie. Au mai stat un timp toţi trei la vorbă,  după care musafirul a eşit din casă îmbrăcat în haina (surtucul) tatei, unul din cele mai bunişoare, ”de ţinut”. După ce au petrecut musafirul, din vorbele părinţilor am înţeles, că omul nimerise la o neputinţă, din care cauză parinţii i-au dat şi bani de drum, fiindcă locuia undeva în alt raion. Multe zile după vizita lui, părinţii mei se tot mirau, că cine a fost, şi ce a ajuns. Nouă la copii ne-au spus, că pe timpul cînd noi încă nu eram pe lume, ei au lucrat împreună şi era "om mare", nu ca acum. Peste câtva timp acel om trebuia să îi înapoieze tatei haina, dar nu a mai venit. Tata nu se supăra pe el pentru asta, spunea că ”lichea” a fost şi tot aşa a rămas.    
   La un pahar de vin cu prietenii tata a povestit istoria cu ”polnomoşnîi”, iar eu stând neluată în samă de nimeni undeva în preajmă, am ascultat-o.

   Autor: Eleonora.

 P.S.  1. Mai ţin minte şi o istorioara hazlie despre un şcolar din clasa a 4-a din  acea scoală...cred că e interesant, fiindcă copiii tot copii ramîn în orice timp.  Deci, la lecţia de geografie tata îl trece la tablă pe  unul din elevi să arate pe harta Uniunii munţii  Ural. Elevul a eşit  la tablă, a studiat indelung cu sunetul îîî... toata harta URSS , după care a întors harta pe dos, în căutarea munţilor...

2. Mai ţin minte şi o poezie a lui George Cojbuc, pe care eu am invatat-o de la mama, fiind deja eu singură mamică şi cu facultatea terminată. Ea o ţinea minte de la scoala ei de 4 clase de la ”români”. Clasicul Cosbuc nu a avut trecere la sovietici, nu s-a mai predat in scoală, nici cât a fost mama învăţătoare, nici cât am fost eu şcolăriţă şi nici cât a fost Basarabia în fosta URSS.  O poezie despre dragostea mare a unui băiat de la ţară pentru iubita lui.   Se numeşte ”Numai una!”. Cred că sunteţi de acord cu mine, ca se odihneşte sufletul când o citeşti. De aia o voi posta în continuare aici. Deci, reamintiţi-vă această minunată poezie a lui George Coşbuc, Sau, faceţi cunoştinţă acum cu ea:

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.

Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.

La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.

Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,

Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!

La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?

Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!

Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

 Sursa:http://poeziisiversuri.com/george-cosbuc/numai-una/