Povestire 1 SEPTEMBRIE

   Pe parcursul cîtorva zeci de ani de lucru la Şcoala Pedagogică, cunoştinţa mea, profesoara de muncă Antonina Terentievna, a avut parte de multe sărbători ale Primului Sunet al clopăoţelului  din data de  1 septembrie, care vesteşte începutul noului an şcolar. Însă una din acele sărbători i-a rămas în amintire pentru tot restul vieţii. 

   Atunci, ca şi acum de altfel, era o tradiţie , ca la 1 septembrie elevii, studenţii să dăruiască flori iubiţilor pedagogi.E o plăcere din acea zi  pentru toată lumea, dar mai ales pentru doamnele profesoare, care erau la Şcoală în majoritate. Pe timpuri un buchet de flori primit din mîna copiilor însemna  respect, dragoste, aprecierea calităţilor profesionale şi omeneşti. 

   Aşa cum la Şcoala  Pedagogică erau mai multe fete şi doar unde şi unde  se mai întîlnea şi cîte un băiat, profesoarelor le plăcea să fie răsfăţate cu multe buchete. Căci fetele, clar lucru, veneau cu flori la sărbătoarea Primului sunet la începutul anului şcolar.

   Deci, în acel 1 septembrie de pomină pentru profesoara de muncă, toate studentele din anul 4 , fără să se fi vorbit între ele, s-au apropiat  de Antonina Terentievna şi  i-au înmînat ei toate buchetele de flori , pe care le aveau cu ele.A fost  un eveniment spontan, neprevăzut de nimeni. Profesoara s-a pomenit cu un braţ de flori, pe care abia reuşea să le ţină cu ambele mîini. Înconjurată şi îmbrăţişată de fete cu feţele radiind de plăcerea comunicării, care se întreceau una pe alta, povestind despre vacanţa petrecută, profesoara nu mai ştia despre ce vorbeau fetele toate de odată, dar dispoziţia lor i s-a transmis şi ei , şi se bucura împreună cu ele de  reîntîlnire, fiind copleşită de învălmăşeala vocilor şi sinceritatea entuziasmului lor tineresc. Cu greu s-au despărţit, mai drept zis, le-a despărţit uşa cancelariei, unde au ajuns ca un roi de albinuţe ,tot petrecîndu-şi profesoara. Deci, fetele  au deschis uşa, Antonina Terentievna a intrat radiind de fericire în cancelarie şi...

  Profesoara a vrut să-şi împărtăşească bucuria cu colegele  sale, însă nu a izbutit. Cînd le-a privit, a văzut feţe străine, crispate de răutate. Aşa şi a înlemnit cu zîmbetul îngheţat pe buze şi cu florile în braţe.

   La întrebarea ei ce se îîntîmplă, doamnele i-au dat de înţeles, că sunt foarte supărate  de faptul, că florile de la primul sunet  au fost  ”culese”  doar de ea şi au plecat fără să îi spună  ”la revedere”   Domnii profesori au fost mai generoşi, au mai făcut aluzii la invidia femeiască , au mai glumit şi au sfătuit-o să nu atragă atenţie  la incorectitudinea colegelor. Dar, buna dispoziţie a dispărut fără urmă!

   ...Antonina Terentievna a pornit abătută spre casă şi nici braţul de flori nu o mai impresiona. Dar , fetele cu sufletul lor curat nu aveau nici o vină pentru cele întîmplate şi florile şi-au găsit locul bine meritat în apartamentul profesoarei.Ea trăia singură în apropierea Şcolii.Fiul ei îşi făcea studiile  la facultate în unul din oraşele Siberiei şi venea rar acasă, din cauza distanţei prea mari.

   Viaţa ei se scurgea în pereţii Şcolii, printre studenţi. Fetele o iubeau mult, fiindcă îi ştiau bunătatea sufletească.De la Antonina Terentievna se putea primi un sfat, o încurajare, un ajutor. În casa ei se găsea şi căldură sufletească şi chiar şi o farfurie de mîncare în cel mai rău caz.

   Povestind despre această întîmplare, Antonina Terentievna  nu putea găsi îndreptăţire pentru colegele sale de lucru, dar  atitudinea faţă de ele întotdeauna o păstra bunăvoitoare.

   - Sigur că studentele mă stimau,- spunea ea, - eu pe multe fete le-am ajutat dezinteresat, iar vestea se duce nevăzut şi ne auzit.

   - Îmi amintesc cum odată seara tîrziu am intrat după ceva în şcoală şi la etajul întîi în una din clase am auzit glasul unei fete, parcă se apăra de ceva.Eu am deschis brusc uşa şi am văzut, cum un profesor tînăr încerca să cuprindă o fată, care se împotrivea din răsputeri, dar fără prea mare succes. Eu am intervenit şi am salvat fata, iar profesorului i-am aplicat o morală, după care mult timp nu îndrăznea să mă privească în ochi. Însă nimeni nu a aflat nimic nici odată despre acest caz,- continua profesoara să îşi depene amintirile.

...- Alt caz...o studentă din grupa mea,o fată frumoasă şi deşteaptă, a încetat să mai înveţe, era doar prezentă în clasă, atît. Cu toată rugămintea mea să îmi spuie ce s-a întîmplat, era absentă şi indiferentă. Eram gata să chem părinţii la şcoală, ca să salvăm situaţia, însă  în ultimul moment  ea mi-a destăinuit necazul ei.. Fata era gravidă şi disperată.Prietenul a abandonat-o cînd a aflat că e gravidă, şi ea  se temea să le spună părinţilor adevărul.Deci, am ajutat-o  eu..

   Eu nu mai ţin minte cum anume a ajutat-o pe fată profesoara, ştiu numai că studenta a terminat totuşi Şcoala Pedagogică şi lucra învăţătoare la clasele primare în alt oraş.

   Profesoara nu mai este printre noi, dar de povestirea ei eu imi mai amintesc uneori  la 1 septembrie, cînd trec pe lîngă fosta Şcoală Pedagogică. E bine că în toate timpurile în fiecare suflet de învăţăcel luminează chipul Învăţătorului drag . Şi ar fi bine să trăim fără invidie, care de multe ori ne otrăveşte  viaţa.Profesoara de muncă depăşise acest obstacol şi este un bun exemplu de urmat pentru toată lumea.

   Autor: Eleonora.

Povestire TAICA IONIŢĂ ŞI FLOAREA RUŞINII

   Taica Ioniţă era un bătrîn cuminte şi liniştit din Potoc, un sat aşezat la poalele munţilor Aninei, în cea mai frumoasă  zonă a Banatului, .  

   Acum e ceva obişnuit să spui, că Potocul se află la 15  minute  distanţă cu automobilul de lacul "Ochiul Beiului", cunoscut ca o capodoperă a Naturii, de o frumuseţe neobişnuită și parte a rezervaţiei naturale  „Cheile Nerei-Beuşniţa".

   Dar pe timpul lui taica Ioniţă, nici pomină de automobile și drumuri pentru ele! Lumea se deplasa pe propriile picioare, aşa era mai sigur pe potecile din munţi. Cine avea cal, mergea mai mult cu el de frâu, ca să nu obosească animalul pe acele cărări sălbatice şi periculoase pentru un călăreţ. 

Peste munte, pe malul râului, erau construite mori şi se duceau locuitorii satului pe poteca de poveste la moară, să îşi macine făina. Şi bărbaţi, dar şi femei, cu sacul cu grăunţe în spate şi copilul ţinîndu-se de mâna mamei sau de poala hainei, ca să nu rămână rătăcit în inima pădurii.

   De aia poteca noi o vedem de poveste acum, de la distanţa timpului. Pentru acele femei minunate poteca era un obstacol cu greu de trecut, care trebuia neapărat depăşit, pentru a putea pune pâinea la masa familiei. Şi frumuseţea locurilor natale nu îi fascina pe săteni în modul, în care ne fascinează acum pe noi turiştii, când ne pomenim în faţa Operei divine a Naturii, din care face parte şi acest colţişor de leagăn al lui taica Ioniţă.

   Frumuseţea şi măreţia plaiului, pe alocuri chiar sălbatică, erau parte  din sufletul si cugetul  locuitorilor satului  Potoc .  Aici  ei învăţau Alfabetul Gândirii şi  se infruptau din Cartea Cunoaşterii. Trup din trup, parte din parte şi suflet din suflet. Fiecare fenomen, fiecare semn al naturii prezenta o literă, un cuvînt, o povaţă din modul lor de percepţie a vieţii.

   Aşa şi pentru taica  Ioniţă,  o simplă floare din familia morcovului sălbatic, numită în popor "floarea ruşinii",  conţinea toată informaţia despre evoluţia calităţilor omeneşti. Şi cum floricica lui de nepoţică, o fetiţă cuminţică la prima vedere, în realitate însă o fiinţă  dintr-o veşnică mişcare a dansului copilăriei, care  prindea din zbor orice vorbă a vârstnicilor, îl auzea  mereu pe taica Ioniţă zicând aşa, parcă pentru sine: "Da...nu mai au oamenii ruşine ca pe timpuri, s-a micşorat ruşinea la  oameni!", copila vru să afle adevărul . 
   Odată în drum spre moară, mergând alături de bunic şi preocupată de a se ţine  mai aproape de  el, ca sa nu se rătăcească, dar reuşind  în acelaș timp să mai prindă câte un fluturaş, să  admire sau să mai rupă o floare mai frumoasă, ori să se mai sperie de un epuraş, care o lua la fugă de sub tufarul, pe lîngă care treceau ei, din nou auzi tînguiala moşului despre ruşinea  oamenilor.

   - Dar de ce taică vorbeşti aşa, de unde ştii dumitale câtă ruşine au oamenii? - îl întrebă fetiţa.

   - Cum sa nu  ştiu draga bunicului, dacă,  iată, această floare strigă  la soare şi la toată suflarea, că oamenii au pierdut ruşinea! De aia şi se numeşte ea "floarea ruşinii''.

  - Eu nu o aud taică strigînd, eu o văd că este o floricică frumoasă, în mijloc puţin roză, cu petalele albe. Da, este mai mult albă, e frumoasă, o pun în buchet pentru mami.

   - Vezi, vezi, mai mult albă, bine ai zis. Pentru că oamenii rămân fără ruşine. Când eram eu tânăr, această floare era mai mult roză, numai marginile petalelor, aproape nedeslușit, erau de culoare albă. Iar când eram ca tine şi veneam pe aici cu taica meu, străbunicul tău, floarea aceasta era complect roză. Şi taica meu privind floarea, spunea mulţumit : "Iată, floarea e roză, e bine că nu se albeşte, înseamnă că au oamenii ruşine şi sunt binecuvîntaţi de Dumnezeu!"  

  ... Se scurseră ani mulţi, în care timp  taica Ioniţă trecu în nemurire, iar nepoata lui a crescut, s-a căsătorit şi a  păstrat în sine lumina înţelepciunii bunicului său. A mai avut fata norocul, ca şi soţului ei să  îi placă la fel de mult  munţii şi frumuseţea naturii, cum  îi plăceau şi ei. Împreună au cutreerat locurile pitoreşti  din zona  Banatului , au avut fericirea sa fie uniţi prin această pasiune  pe multe  cărări turistice din toată ţara.

  Colindînd Banatul şi  întâlnind în calea lor floarea ruşinii, ei deja singuri maturi , îşi aminteau de povaţa bunicului.  Femeia observa, că culoarea roz la floare se pierduse cu totul, devenise un punct, înconjurat de influorescenţa albă. Şi de multe ori îşi spuneau unul altuia că poate avea dreptate taica Ioniţă cînd spunea, că după culoarea  roz din floare se poate judeca, dacă mai au sau ba oamenii ruşine.  

   O întîmplare însă, le-a zdruncinat  credinţa în  spusele moşului, şi iată cum s-a întîmplat. În drumeţiile lor pe munţii Retezat, în interiorul masivului Retezat, lîngă lacul Bucura, femeia  văzu de departe mai multe  flori de ”floarea ruşinii” înflorite. Şi cum  aceste flori  erau  asociate de către soţi cu o veche  şi plăcută cunoştinţă, ei şi-au îndreptat paşii şi privirile spre ele, pentru a le admira. Și, au înmărmurit!  Toate florile erau complect roze!

   Bărbatul, mai raţional la gîndire, a presupus, că probabil floarea aceasta mai degrabă vorbeşte despre ruşinea oamenilor în ceia ce priveşte protejarea naturii. Daca natura şi aerul sunt curate, aşa cum este  zona  lacului Bucura, care are norocul să fie aşezată în inima munţilor, atunci culoarea florilor este roză. Iar în locurile, unde  omul  a vătămat  natura, pierzându-şi prin aceasta ruşinea, după cum  spunea moşul, floarea şi-a pierdut culoarea.

Femeia, mai emotivă,  şi-a închipuit bucuria  lui taica Ioniţă la văzul acestori influorescenţe roze şi  încrederea lui, că li s-a mai întors la oameni ruşinea şi va veni iară binecuvîntarea bunului Dumnezeu peste ei.            

autor: Eleonora