5 septembrie 2011

Povestire TAICA IONIŢĂ ŞI FLOAREA RUŞINII

   Taica Ioniţă era un bătrîn cuminte şi liniştit din Potoc, un sat aşezat la poalele munţilor Aninei, în cea mai frumoasă  zonă a Banatului, .  
   Acum e ceva obişnuit să spui, că Potocul se află la 15  minute  distanţă cu automobilul de lacul "Ochiul Beiului", cunoscut ca o capodoperă a Naturii, de o frumuseţe neobişnuită și parte a rezervaţiei naturale  „Cheile Nerei-Beuşniţa".
   Dar pe timpul lui taica Ioniţă, nici pomină de automobile și drumuri pentru ele! Lumea se deplasa pe propriile picioare, aşa era mai sigur pe potecile din munţi. Cine avea cal, mergea mai mult cu el de frâu, ca să nu obosească animalul pe acele cărări sălbatice şi periculoase pentru un călăreţ. 
Peste munte, pe malul râului, erau construite mori şi se duceau locuitorii satului pe poteca de poveste la moară, să îşi macine făina. Şi bărbaţi, dar şi femei, cu sacul cu grăunţe în spate şi copilul ţinîndu-se de mâna mamei sau de poala hainei, ca să nu rămână rătăcit în inima pădurii.
   De aia poteca noi o vedem de poveste acum, de la distanţa timpului. Pentru acele femei minunate poteca era un obstacol cu greu de trecut, care trebuia neapărat depăşit, pentru a putea pune pâinea la masa familiei. Şi frumuseţea locurilor natale nu îi fascina pe săteni în modul, în care ne fascinează acum pe noi turiştii, când ne pomenim în faţa Operei divine a Naturii, din care face parte şi acest colţişor de leagăn al lui taica Ioniţă.
   Frumuseţea şi măreţia plaiului, pe alocuri chiar sălbatică, erau parte  din sufletul si cugetul  locuitorilor satului  Potoc .  Aici  ei învăţau Alfabetul Gândirii şi  se infruptau din Cartea Cunoaşterii. Trup din trup, parte din parte şi suflet din suflet. Fiecare fenomen, fiecare semn al naturii prezenta o literă, un cuvînt, o povaţă din modul lor de percepţie a vieţii.
   Aşa şi pentru taica  Ioniţă,  o simplă floare din familia morcovului sălbatic, numită în popor "floarea ruşinii",  conţinea toată informaţia despre evoluţia calităţilor omeneşti. Şi cum floricica lui de nepoţică, o fetiţă cuminţică la prima vedere, în realitate însă o fiinţă  dintr-o veşnică mişcare a dansului copilăriei, care  prindea din zbor orice vorbă a vârstnicilor, îl auzea  mereu pe taica Ioniţă zicând aşa, parcă pentru sine: "Da...nu mai au oamenii ruşine ca pe timpuri, s-a micşorat ruşinea la  oameni!", copila vru să afle adevărul . 
   Odată în drum spre moară, mergând alături de bunic şi preocupată de a se ţine  mai aproape de  el, ca sa nu se rătăcească, dar reuşind  în acelaș timp să mai prindă câte un fluturaş, să  admire sau să mai rupă o floare mai frumoasă, ori să se mai sperie de un epuraş, care o lua la fugă de sub tufarul, pe lîngă care treceau ei, din nou auzi tînguiala moşului despre ruşinea  oamenilor.
   - Dar de ce taică vorbeşti aşa, de unde ştii dumitale câtă ruşine au oamenii? - îl întrebă fetiţa.
   - Cum sa nu  ştiu draga bunicului, dacă,  iată, această floare strigă  la soare şi la toată suflarea, că oamenii au pierdut ruşinea! De aia şi se numeşte ea "floarea ruşinii''.
  - Eu nu o aud taică strigînd, eu o văd că este o floricică frumoasă, în mijloc puţin roză, cu petalele albe. Da, este mai mult albă, e frumoasă, o pun în buchet pentru mami.
   - Vezi, vezi, mai mult albă, bine ai zis. Pentru că oamenii rămân fără ruşine. Când eram eu tânăr, această floare era mai mult roză, numai marginile petalelor, aproape nedeslușit, erau de culoare albă. Iar când eram ca tine şi veneam pe aici cu taica meu, străbunicul tău, floarea aceasta era complect roză. Şi taica meu privind floarea, spunea mulţumit : "Iată, floarea e roză, e bine că nu se albeşte, înseamnă că au oamenii ruşine şi sunt binecuvîntaţi de Dumnezeu!"  
  ... Se scurseră ani mulţi, în care timp  taica Ioniţă trecu în nemurire, iar nepoata lui a crescut, s-a căsătorit şi a  păstrat în sine lumina înţelepciunii bunicului său. A mai avut fata norocul, ca şi soţului ei să  îi placă la fel de mult  munţii şi frumuseţea naturii, cum  îi plăceau şi ei. Împreună au cutreerat locurile pitoreşti  din zona  Banatului , au avut fericirea sa fie uniţi prin această pasiune  pe multe  cărări turistice din toată ţara.
  Colindînd Banatul şi  întâlnind în calea lor floarea ruşinii, ei deja singuri maturi , îşi aminteau de povaţa bunicului.  Femeia observa, că culoarea roz la floare se pierduse cu totul, devenise un punct, înconjurat de influorescenţa albă. Şi de multe ori îşi spuneau unul altuia că poate avea dreptate taica Ioniţă cînd spunea, că după culoarea  roz din floare se poate judeca, dacă mai au sau ba oamenii ruşine.  
   O întîmplare însă, le-a zdruncinat  credinţa în  spusele moşului, şi iată cum s-a întîmplat. În drumeţiile lor pe munţii Retezat, în interiorul masivului Retezat, lîngă lacul Bucura, femeia  văzu de departe mai multe  flori de ”floarea ruşinii” înflorite. Şi cum  aceste flori  erau  asociate de către soţi cu o veche  şi plăcută cunoştinţă, ei şi-au îndreptat paşii şi privirile spre ele, pentru a le admira. Și, au înmărmurit!  Toate florile erau complect roze!
   Bărbatul, mai raţional la gîndire, a presupus, că probabil floarea aceasta mai degrabă vorbeşte despre ruşinea oamenilor în ceia ce priveşte protejarea naturii. Daca natura şi aerul sunt curate, aşa cum este  zona  lacului Bucura, care are norocul să fie aşezată în inima munţilor, atunci culoarea florilor este roză. Iar în locurile, unde  omul  a vătămat  natura, pierzându-şi prin aceasta ruşinea, după cum  spunea moşul, floarea şi-a pierdut culoarea.
Femeia, mai emotivă,  şi-a închipuit bucuria  lui taica Ioniţă la văzul acestori influorescenţe roze şi  încrederea lui, că li s-a mai întors la oameni ruşinea şi va veni iară binecuvîntarea bunului Dumnezeu peste ei.            

autor: Eleonora

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu