Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: Povestire reeditată și completată: PUTEREA SFÎNTULUI LĂCAŞ

Biserica

Muzeul

Eroina povestirii - țăranca, care țese la război.

Pe la mijlocul anilor 70 al veacului trecut... daaa... am ajuns și aici, cand pot spune pur şi simplu - pe la sfîrsitul mileniului II, eu eram studentă la fostul Institut Politehnic din oraşul Chişinău. Era frumoasă şi interesantă viața studenţească din capitală, dar, fiind originară de la sud din raionul Cahul, urmăream toate noutățile plaiului natal. Sufletește eram tot în Cahul...

... Am fost foarte bucuroasă, când în Biserica din Parcul Central, pe atunci inchisă, s-a deschis o expozitie de pictură şi sculptură. Galeria de tablouri - așa se numea, în limba rusă, desigur. Lucrările de artă erau aduse din Chişinău şi din toate republicile fostei URSS şi se schimbau destul de des. Era un lucru mare pentru sudul republicii un asemenea focar de cultură cu artă de valoare al imensului imperiu, din care facea parte.

Cînd veneam pe acasă, vizitam şi expoziţia din Cahul. Petreceam ore intregi în biserică, admirând picturile și sculpturile expuse. Biserica căpătase o a doua viată. Poate că anume datorită acestui fapt a scăpat de soarta de a fi părăsită şi pustiită, ca aproape toate lăcaşele sfinte din acele timpuri. Era un motiv de mândrie pentru noi, cei de la sudul republicii.

... După facultate am venit cu traiul in Cahul şi după mai mult de 10 ani am avut norocul sa ascult de la un martor ocular povestea celor întîmplate în altarul bisericii pe timpul expozițiilor de artă din biserică - o intîmplare total neaşteptată şi foarte semnificativă. Am făcut cunoştinţă cu viaţa din biserica de după culisele acelei galerii de picturi.

S-a intimplat asa, că tot în acea perioadă la muzeul național (sau la Secția de Cultură al fostului Comitet Executiv - nu știu exact unde anume) din Cahul s-a luat decizia să se amenajeze o cameră, care să demonstreze vizitatorilor arta ţesutului strămoșesc la stative, numite în popor război de ţesut, aşa cum încă mai ţeseau lucruri de o rară frumuseţe femeile de la ţară.

Deci, femeia ţărancă, care țese, trebuia confecționată din vată, clei şi hîrtie (papie-mashe, cum îi spunea Antonina Terentievna), în mărime naturală, îmbrăcată în haine naţionale şi aşezată la stative. Probabil că şi acum această ţărancă mai arată vizitatorilor muzeului cum se ţeseau pe vremuri la noi la sud, covoare de lână, țoale de petică şi alte țesături. Confecţionarea femeii li s-a încredințat la trei profesoare de la fosta Şcoală Pedagogică din oraş, acum Universitea din Cahul. Printre ele era şi cunoștință mea - profesoara de muncă Antonina Terentievna, care mi-a povestit întîmplarea.

Muzeul şi astăzi se află în aceiaşi cladire de atunci, vis-a-vis de biserică, doar parcul le desparte. Deci, nefiind spaţiu suficient în încăperea muzeului, autorităţile au hotărât să folosească ca atelier de lucru încăperea liberă din biserică - altarul!

Zis şi făcut. Lucrul se îndeplinea în secret, că se lucra în altar ştiiau doar cele trei profesoare şi responsabilii de la Executivul orășenesc. Ușa altarului era permanent încuiată, nici chiar servitoarea din sala bisericii nu putea afla ce se petrece acolo. Servitoarea, după spusele cunoştinţei mele, nu spăla nici odată podeaua în sala bisericii, doar mătura pe de asupra, si profesoarele se sufocau din cauza prafului. Ele au rugat-o de mai multe ori să facă curăţenie generală în biserică, însă fără succes.

Era anotimp de vară . Înt-o zi Antonina Terentievna, în glumă le-a zis colegelor sale:

- Fetelor, ce ziceti dacă facem noi singure curățenie, dar mai întîi sa ne gîndim fiecare la cea mai arzătoare dorință a noastră, ca să se împlinească dupa ce scăpăm biserica de murdarie... Eu mi-ași dori sa cîştig nişte bani pe biletul de loterie cumpărat astăzi și să plec în concediu la fiul meu în Novosibirsc.

- Eu doresc ca fiica mea anul acesta să fie admisă studentă la Institutul de Medicină, fiindcă deja trei ani la rînd nu a trecut concursul, a spus colega ei, o profesoară în vârsta.
- Eu vreau să vină un tînăr blond cu ochi albaştri şi să mă ia de soție, ... sora mea a rămas fată bătrînă şi mă tem să am şi eu aceiaşi soartă, a spus colega lor Lidia, o domnişoară de 28 ani.
   Au făcut profesoarele curăţenie în biserică, au rămas mulţumite sufleteşte şi au uitat despre convorbirea lor. Însă, peste puţin timp, Lidia în drum spre serviciu cumpără ziarul "Izvestia" şi găsi acolo tăbliţa câștigurilor la loterie ... biletul Antoninei Terentievna s-a dovedit a fi cîştigător!
   Aici vreau sa fac o paranteză ca să redau emoţiile de bucurie ale Antoninei Terentievna referitor la acest cîştig.
- Îti închipui, îmi spunea ea cu plăcere, - am cîştigat la loterie 84 ruble, plus concedialele (undeva tot cam atîta) şi aceşti bani mi-au ajuns să merg la Novosibirsc la fiul meu, să îi cumpăr cadouri şi diferite bunătăti, căci el era pe atunci student la facultate, să trăesc acolo o lună şi să mă întorc înapoi la Cahul tot cu avionul!
   Era un lucru mare pe atunci să te împărtășești cu asemenea amintiri placute, deoarece dupa Perestroică şi mai ales după dezmembrarea URSS micii noastre republici îi era foarte greu să își înceapă drumul spre prosperarea independentă. În perioada de tranziție am avut parte şi de închiderea multor întreprinderi, și de reducerea locurilor de muncă, şi de micşorarea salariilor... Închid paranteza, fiindcă este subiectul altei poveşti interesante...
   Deci,după ce a fost terminată sculptura şi acceptată de comisie ca excelentă, membrii comisiei și cele trei profesoare s-au dus la muzeu să mai chibzuiască odată cum e mai bine să expună opera. În grabă, Antonina Terentievna a uitat să incuie uşa altarului, şi...deocamdata e prea timpuriu să descriu ce s-a inîmplat din această cauză, revin la stimatele profesoare.
   Profesoarele au plecat in concediu și la 1 septembrie s-au întîlnit la serviciu, la Şcoala Pedagogică, la primul sunet. Când şi-a făcut apariţia Antonina Terentievna, a înţeles cu uimire, că era aşteptată cu mare nerăbdare de profesoara mai în vârsta, cu care a lucrat în altar, care i-a ieșit în întimpinare cu zîmbetul pe buze şi cu lacrimi în ochi. O cuprindea şi îi tot zicea : "Mulţumesc, Tonecica! "
   - Ce se întîmplă cu tine,dragă?!.. - o întrebă Antonina Terentievna.
   - Fiica mea a trecut concursul la Institutul de Medicină, acum e studentă!
   - Felicitări, mă bucur, dar nu înţeleg care e meritul meu !?
   - Tonecica, dar ai uitat despre dorinţele noastre, covoraşele scuturate şi podeaua spălată în biserica?
   - Da!?... crezi că este vre-o legătură între aceste evenimente?... dar unde este Lidia, de ce nu se vede pe aici?
   - Îți închipui, Tonecica, ea s-a mutat cu traiul în oraşul Leningrad ( acum- Sanct Petersburg).
   - Mă bucur pentru ea, dar nu înţeleg cum a reuşit sa plece atât de repede.
   - A venit aici la un seminar un tînăr blond cu ochi albaştri, s-au cunoscut, s-au placut şi s-au căsătorit...
   - Da !?...
   Iată astfel am aflat eu despre viaţa de după culise a expozitiei de artă din Biserica din Parcul Central al oraşului Cahul şi despre puterea sfîntului lăcaş, acum Sobor Eparhic în zona de sud a republicii.
   ... De fiecare dată Antonina Terentievna termina povestirea concretizând:
   - Să ştii, că şi servitoarea a fost pedepsită pentru neglijența ei şi iată cum. Când am plecat cu comisia la muzeu să decidem unde va sta opera noastră, eu am uitat să încui uşa la altar. Servitoarea, curioasă cum era, a deschis uşa să vadă ce am lucrat noi acolo, și... în faţa ei a apărut o femeie goală, care stătea rezemată de masă şi o privea in ochi!

...Cînd ne-am întors noi în altar, am găsit servitoarea leşinată lîngă uşa altarului şi... udă...

P.S. În anul 1996 Antonina Terentievna sa stabilit cu traiul în Kirghizia, în oraşul Bişkek. Şi, fiind deja la o vîrstă foarte înaintată, în ultima scrisoare către prietena sa din Cahul, Elizaveta Pavlovna, scria, citez cu traducere din limba rusă: „...aprinde o lumânare pentru sănătatea mea în biserica, unde eu am lucrat şi am spălat o dată şi podelele, pentru aceasta m - a binecuvîntat Atotputernicul, eu sunt vie şi am cele, ce îmi sunt necesare pentru viaţă.”( am încheiat citatul).

Căsuța tărănescă

Portița de la curtea muzeului, unde se află
casa țărănească cu țăranca, ce țese la război.
Drept înainte în parc se zărește biserica.

Notă: Duminică, de Sfânta Parascheva, după biserică am mers și la muzeu, să întreb despre eroina povestirii mele - țăranca, care țese la război, dacă s - a mai păstrat. De un an de zile tot mă gândeam să fac acest lucru, dar nu aveam speranță, fiindcă am văzut pe internet sălile muzeului cu exponate și țăranca mea cu războiul ei lipsea. Și mare mi - a fost bucuria să o descoper țesând la războiul ei cu stative, despre care imi povestise Antonina Terentievna, în căsuța țărănească, ce se află în curtea muzeului.

E frumoasă țăranca și îi șade bine țesând la război. Chipul ei aplecat asupra lucrului mi - a amintit de mama, pe care în copilărie o vedeam mereu țesând, iar eu o ajutam. Mă învățase și pe mine această artă, dar dacă nu am folosit - o, am uitat - o. Probabil, în podul casei părintești până acum mai zac undeva stativele și sculele de la războiul de țesut. Tata avea un tost glumeț la un pahar de vin, referitor la războiul cu stative, care aproape tot anul ocupa una din camerele locative ale casi noastre și tot timpul liber al mamei: „Pace în țară și război în casă!”

Cu un pic de nostalgie de la amintirile mele personale și cu bucuria confirmării adevărului din istorioara mea, completez postarea cu imaginile proaspăt făcute, ca să bucure și alți ochi, și alte inimi.

Și încă ceva: Astăzi, 28.10.2013, am mai aflat un lucru foarte interesant, referitor la Antonina Terentievna și sculptura sa. Model pentru țărăncuță a fost o doamnă de aici din Cahul, foarte frumoasă și foarte cultă. O chema Vasilisa. Așa o numesc lucrătorii muzeului pe țăranca, ce țese la război, și astăzi.