9 mai 2016

ZILEI 9 MAI - CONSACRATĂ.

   ECOUL RĂZBOIULUI DIN (19(39)41 - 1945) NE AMINTEȘTE SĂ PĂZIM PACEA!
   Ziua de 9 mai - zi de neuitat, de o importanță majoră pentru toate generațiile- foste, prezente și viitoare:
  - Sfârșitul tragediei umane din 1941(1939) - 1945;
  - Începutul unei noi și chinuite vieți după război, cu groaznicele represalii staliniste pe deasupra în fosta URSS, și cu Gulag - urile locale în țările sistemului socialist (În România - Bărăganul);
  - Comemorarea celor morți în general şi pomenirea morţilor noştri de război; 
  - Comemorarea supraviețuitorilor;           
  - Comemorarea  eliberatorilor;
  - Biruința ciumei fascist - hitleriste de către toate forțele eliberatoare, împreună cu fosta Uniune Sovietică;
  - Înmormântarea de către "tătuca tuturor popoarelor" Stalin a visului său nerod, rămas spre fericire neîmplinit, despre biruința socialismului în toată lumea; 
  - Dureroase, ne trecătoare crestături în memoria națiunilor . Cu cicatrici ne absorbabile.

   ... Războiul din (1941 - 1945) nu a ocolit nici familia mea.

                                      1.

    Fratele tatei, un băiețel, a murit, jucându-se cu gloanţe în câmp, lîngă sat. 
                                      2.
   Fratele mamei mai mic, un flăcău de 18 ani, frumos, harnic și glumeț, a murit, când forțau trupele sovietice râul Oder. Cu el în regiment mai erau băieți din sat, care au văzut, cînd unchiul s-a înnecat. Unii dintre ei au avut norocul să se întoarcă vii acasă şi i-au povestit bunicii mele, cum i s-a prăpădit fiul la război. Bunica l-a plâns, căt a trăit. Șalinca neagră de pe cap nu și - a mai scos - o nici odată.
    Iar când în parc, în centrul satului, a fost ridicat monument în cinstea soldaților căzuți în război, unde era scris și numele fiului ei Stăvilă Dumitru, bunica, deja bătrână, mergând spriginindu - se în baston, anul întreg aștepta ziua de 9 mai, să se ducă la Mitea, aşa zicea ea. Fiindcă la 9 mai, după miting, sătenii rămâneau lângă monument și făceau pomană morților lor de război.
   Își pomenea bunica fiul și la cimitir de Blajini, însă acolo nu era mormânt... Când era mai tânără, mergea la biserică, dar apoi biserica fusese închisă. Iar bunica devenea tot mai bătrână și neputincioasă, ca să poată ajunge la bisericile din Bolgrad(Ucraina), sau Colibasi, care au funcţionat pe timpul puterii sovetice. Și acel monument, la care din an în an tot mai greu ajungea, îi ținea loc și de biserică, și de mormînt pentru scumpul ei copil. Monumentul îi devenise loc de intâlnire cu fiul, căzut în război.

                                       3.
   Fratele mamei  mijlociu, băiat de douăzeci de ani, a fugit de pe front din armata sovietică cu cîțva săteni și s - au întors acasă. Ei au fost arestați, duși în orașul ucrainean Bolgrad, ca să fie împușcați. Răsuna satul de bocete... Disdedimineață au fost duși cu căruțele, iar a doua zi pe la chindie s-au întors acasă  pe jos, toți vii. Ordinul de împușcare fusese revocat. Au fost trimiși pe front.
    Apoi, el iar a fugit de pe front și a mai scăpat încă odată, ca prin urechile acului, de împușcare. Stătea ascuns în podul casei, iar sora lui, mama mea, pe atunci tînără şi naivă, i-a spălat hainele și le - a atârnat la uscat pe sîrmă în ogradă, fără să - și dea seama de un eventual pericol. . 
   Vecinii au raportat autorităților și au venit imediat activiștii. Cum le zicea mama, caiafele satului, să facă percheziție, să prindă fugarul. 
   Mama şi bunica o ţineau una şi bună, că nu este nimeni acasă în afară de ele. Că toţi cei trei bărbaţi ai casei sunt plecaţi la război. Dar nepotul de 3 ani, copilul fratelui mai mare, care era pe front, a fugit fuguța la scară să le arăte, unde este moş Vasile. Mama, după spusele ei, și - a luat iute nepotul de o... „aripă”, i - a cîrpit trei palme la cur și a rezolvat - o cu copilul.
    Mai complicat era cu activiștii, care se apropiaseră de scara, ce ducea în pod și se trimiteau unul pe altul să facă percheziție, temându - se că unchiul poate fi înarmat.
   Mama, curajoasă din fire, cît ai clipi din ochi înșfăcă toporul cu ambele mâini, se apropie de scară și cu glas hotărît le spuse activiștilor, că, dacă ei îi găsesc fratele în pod, ea pune capul la bătae, iar de nu - cu mânile ei le tae capul la fiecare, care coboară din pod fără fratele ei!
   Activiștii nu au cutezat să urce în pod și unchiul iar a scăpat cu zile. Nu era pentru el lucrul acela murdar cu numele de „război”. Însă a luptat și moartea l-a ocolit. Era om liniștit, domol și așa a fost toată viața.
                                        
                                          4.
   Bunica era dărîmată la pămînt de necazuri, dar trebuia de trăit. A trăit şi s-a luptat. Cu viața. Pentru viață.
    Ea mai avea un fiu la război, pe Petrea, cel mai mare, sprijinul familiei. Bărbatul îi murise demult și ei amândoi au crescut cei trei copii mai mici.
    Ca apoi, pe toti trei feciori mari, să și - ii petreacă la război!
Bine că mama, fata ei, cu bagajele gata făcute să fugă peste Prut când s - a zvonit, că vin rușii și pe toți îi trimit în Siberia, -  bine că nu s - a îndurat de ea și a rămas, să ducă greul războiului împreună. Altfel, nu se știe cît ar fi rezistat bunica de una singură.
   Fiul ei mai mare a ajuns până in Berlin, a luptat până la capăt, până la biruință și ceva mai mult, căci după război a mai stat la Halhin - Gol, sub comanda mareșalului Jucov. A vegheat acolo la hotarele noii lui patrii - Uniunea Sovietică, la graniță cu Japonia. 
   Unchiul, după vorbele mamei, prin 39 - 40 își făcea serviciul militar în patria lor România, până a veni rușii cu sovietele în Basarabia. Și nu l - a întrebat nimeni, dacă vrea și acceptă o altă patrie. Dar, fiind rupt cu forța de la patria - mamă, până la urmă i - a slujit cu bărbăție și credință și patriei - vitrege - URSS. Numai că, după cum îl țin minte și eu, era veșnic mohorît, ursuz la față și rar îl vedeam rîzînd din toată inima. Mama îmi spunea, că înnainte de război, el era om şăgalnic şi binevoitor. Probabil, și inima lui striga neauzit fraza, pe care am văzut - o anul trecut la televizor, la un miting al cetățenilor ucraineni proruși din peninsula Crimeia, pe lozinca, agățată la pieptul unui băețel, până a fi alipită(anexată nediplomatic) Crimeia la "mama" - Rusia. Pe acea lozincă era scris pe o coală de hîrtie albă cu litere mari negre : ”VREAU ACASĂ!” 
   Însă unchiul atunci ar fi fost auzit doar pentru noi necazuri, pe care el din plin le - a avut la război.
   ...A venit unchiul acasă de la război, din vorbele mamei, cam peste 2 ani după terminarea oficială a războiului.
   În timp de pace, Jucov l - a ajutat odată să își rezolve o problemă de rutină, la care autoritățile locale erau surde și mute. De unde rezultă, că a fost ostaș brav în armata sovietică. Jucov îl memorase și la demobilizare îi spusese, să se adreseze la el direct, in caz de necesitate. Unchiul o singură dată l - a deranjat și era mândru și mulțumit, că Jucov l-a ajutat.
   În cinci ani de război, unchiul meu - fratele mamei mai mare, a fost soldat  în armata română, apoi cu rușii, apoi cu nemții, apoi iar cu rușii...  A fost luat prizonier de război de către ruși, a stat in lagăr de concentrare la nemți...
   Iar după război, cât a trăit, a facut rezerve pentru zile negre...
    
  
                                     5.
    ... Mătușa mea, o fată tânără din centrul Moldovei, pe atunci studentă la facultate, a fost dusă cu multă lume de către fasciști  în Germania la lucru. Acolo a nimerit ca menajeră într- o bună familie germană, care s-au purtat omeneşte cu ea. Stăpînii ei il acuzau pe Hitler pentru holocaust. După proclamarea biruinței, ei au sfătuit - o pe matușa să facă cunoștință cu un ofițer sovietic și să se căsătorească cu el, pentru a reveni mai ușor în patrie.
    Mătușa așa a și făcut. S-a cunoscut cu un medic militar rus, cu mult mai in vîrstă ca ea, un om foarte cult. Familia lor promitea să fie trainică și fericită. Însă după ce s-au întors în Uniunea Sovietică, soțul ei a nimerit în valul arestărilor staliniste și a fost condamnat la 25 ani de pușcărie... A fost cîndva eliberat, apoi reabilitat. Foarte tîrziu.
    
   Această tragedie, numită cel de-al doilea război mondial, nu a cruțat nici o familie din fosta Uniune Sovietică, din Europa și din    multe - multe - multe - multe țări ...


                                 6.   
     Buna mea cunoștință, regretata Antonina Terentievna Dudina, o rusoaică cu un destin uimitor, când trăia în Cahul, mi- a povestit multe întîmplări din viața ei de soldat de război. 
   Ea era pe atunci studentă a Academiei de Arte din Moscova...Îmi povestea cu glas tremurând, cum au venit după ea să o aresteze, ca fiica "dușmanului poporului", deja împușcat...
   Însă nu au reușit să o găsească, fiindcă au ajutat - o profesorii și studenții să se ascundă. Apoi au dus - o pe furiș la gara feroviară, au „ascuns - o” în primul vagon al unui tren de marfă și Tonecica a plecat din Moscova, fără să știe unde va ajunge...
   A ajuns pe front. Nu a spus nimănui, cum a ajuns, a ascuns adevărul, ca să scape cu viață. Apoi, s - a temut mereu. Până după anii 60, când i - a fost reabilitată familia.
   Îmi povestea, că din cauza fricii, a fost nevoită să renunţe la bărbatul iubit, ca să nu îi provoace şi lui neplăceri, în caz că va fi descoperită ca fiica "duşmanului poporului"- al propriului ei tată, care lucra la începutul războiului preşedinte al sovieului sătesc la ei în sat, în Rusia şi fusese împuşcat ca duşman al poporului. După război, Antonina trăia în Tiraspol şi iubitul ei era compozitor de muzică populată moldovenească. Eu nu îi cunoşteam numele şi Antonina Terentievna exclama mirată:
   - Cum aşa nu îl cunoşti, el era compozitor vestit, compunea muzică pentru cîntece cu "hop ş-aşa"! Ea vorbea în rusă şi numai "hop aşa" zicea în română. Pe mine mă amuza, fiindcă pe atunci, toate cîntecele populare erau cu "hop aşa!" Dar, să revin la subiect.
   Ajunsă pe front, ea s-a inscris la cursuri de surori medicale și a trecut războiul, luptând și lucrând ca soră de caritate. A trecut prin multe pericole, fără cruțare, ca la război. A supravețuit.
    A stat o noapte și la morgă cu contuzie. Au crezut că este moartă, însă ea în toiul nopții și-a revenit și a tot bătut în ușa, care s - a deschis abea dimineață... După cum îmi povestea ea, nu îi nimerea de groază dinte pe dinte în gură.
    Iar canonadele războiului, îmi spunea, că le visează și la vîrsta ei de 76 - 77 ani, pe care o avea, când îmi povestea, prin ce a trecut la război.

    ...Îmi amintesc acum una din povestirile ei despre război. Terentievna spunea, că după bătălia de la Kursk, ofițerii germani luați prizonieri, le povesteau soldaților ruși cauza înfrângerii lor. Motivul părea atît de incredibil pentru ostașii sovietici, încît toți, inclusiv și Terentievna, dădeau a lehamite din mână și ziceau: „Prostii!”
     Iar dupa prăbușirea URSS, când a început să creadă în mod conștient în Dumnezeu, ea și-a amintit cuvintele ofițerilor germani capturați și nu îi mai păreau fleacuri.
     Potrivit spuselor ei , ofițerii prizonieri germani spuneau, că la Kursk erau ptegătiți să lupte pentru a câștiga . Dar atunci, când  trebuia să înceapă ofensiva, - în zori de zi, sau pe seară - eu am uitat deja cum a spus ea, - de odată, pe cer dinspre răsărit a apărut în fața lor Chipul Maicii Domnului, care le arăta cu mâina, că, -        "Nu!!! "
    Și ei, credincioși fiind ( cuvintele Antoninei Terentevna ), au fost șocați de acest semn, nu știau ce înseamnă și ce să facă. Din acest motiv au ezitat, nu au început ofensiva la ora stabilită, ce a și influențat la rezultatul bătăliei și al războiului .
   - Există Dumnezeu şi ne vede pe fiecare! -Cu aceste cuvinte îşi încheia de obicei Antonina Terentievna povestirea.

   De cînd există internetul în viaţa mea, am aflat multe lucruri uluitoare şi groaznice despre adevărata cauză şi mersul războiului, pe care nu le învăţasem în şcoala sovietică. Am ascultat pe Yutube sute de filme în limba rusă a istoricilor, scriitorilor şi martorilor ruşi( de exemplu, Nicolai Niculin, Victor Astafiev, Victor Suvorov, etc.,etc.,etc...). Am citit despre mărturiile deportaţilor în Siberia şi în alte regiuni vitrege, care erau ridicaţi fără vină, din"buna dimineaţa", căci aşa a considerat bine puterea sovietică. Am citit şi am ascultat mărturiile supraveţuitorilor necuprinsei noastre ţări sovietice despre foametea, tot de puterea sovietică provocată.               Doamne, de ce oamenii pot fi atît de barbari! Acasă mai am atâtea cărţi despre război, scrise de scriitori sovietici, pe care le-am citit şi le credeam adevărate! Adevărul însă este, că războiul e cea mai groaznică crimă umană şi întotdeauna trebuie evitat, nu promovat! În lumea aceasta sub soare, ajunge loc paşnic pentru toate popoarele, dacă permanent, pretutindeni, s-ar promova pacea, nu războiul.
        Veșnică slavă și închinăciune soldaților eliberatori și tuturor oamenilor, care au contribuit la victoria asupra ciumei hitleriste. Veșnică amintire tuturor oamenilor, care au murit în război, sau din cauza războiului din anii (1939 - 1945|). Dumnezeu să îi odihnească în pace pe toți.   

      Eu doresc sănătate și luminarea ochilor minții tuturor conducătorilor tuturor țărilor mari și mici, tuturor puterilor și partidelor politice și nepolitice - Înțelepciune, Toleranță, Bunăvoință și Bun Simț, pentru a respecta regulile de pace și bună vecinătate cu toate țările, pentru a păzi și a păstra Pacea și Viața pe scumpa și frumoasa noastră Planeta Pământ.
    Mă rog pentru acest lucru și îndemn pe toți .

                   Autor: Eleonora.

8 mai 2016

ДНЮ 9 МАЯ - ПОСВЯЩАЕТСЯ.

ЗАРУБКИ ВОЕННОГО ЭХО 

     По-моему, день 9 Мая - это конец всеобъемлющей трагедии. Рождение новой жизни. Память о погибших. Память о выживших. Начало новой, изнурительной, послевоенной жизни в бывшем Союзе, да ещё со сталинскими репрессиями, Гулаг-ами и Голодомор-ами впридачу. Также с местными "Гулагами" в соц.странах, как трагический Бэрэган в Румынии. Крушение заветной, гнусной мысли  юродивого Сталина о победе социализма во всём мире. Победа бывшего СССР над гитлеровской Германией, но всеми обьединенными антигитлеровскими мировыми силами. День официального окончания Второй Мировой Войны. День о светлой памяти освободителей.  И, зарубки на память народов. С не рассасывающимися рубцами.


   ... Война (1941 - 1945)г.г.  не обошла стороной и мою родню.

   ...Папин брат, маленьким мальчиком погиб в поле возле родного села, играясь  со своими сверстниками, с недетскими трофейными находками.
   
...Мамин  младший брат, в восемнадцать лет погиб на войне при форсировании советскими войсками реки Одер.  Выжившие односельчане, такие же молодые парни, рассказали бабушке о его гибели. Поэтому она не ждала, а оплакивала его до конца жизни. 
   Бабушка всегда ходила в чёрном платке. А когда в парке, в  центре села воздвигли памятник погибшим  воинам, в день 9 мая, после митинга сельчане  оставались и устраивали поминки своим погибшим на войне родным. Бабушка  целый год готовилась к этой сходке. Говорила, что идёт к Мите, так звали её погибшего сына.
   
...Мамин средний брат, парень двадцати лет и ещё несколько его сверстников - односельчан, убежали с фронта из советской армии и вернулись  домой.  Их арестовали, повезли на расстрел в украинском городе Болград. В тот день родные оплакивали всем селом своих сыновей. Но утром повезли, а  к вечеру все парни вернулись домой живыми.  Приказ о расстреле был отменён. Их отправили на передовую.
    Потом он ещё бежал с фронта и ещё раз чудом проскочил расстрел. Он спрятался на чердаке дома, а сестра постирала его вещи и по простоте своей повесила их сушиться  во дворе . Соседи доложили властям и те сразу появились с обыском.  Как назло, его трёхлетний племянник, сын старшего брата, который тоже был на войне, указывал активистам, где дядя находится. Спасла положение сестра, или её безграничная любовь к брату. У лестницы, ведущей на чердак, она, молодая девушка, решительным видом и с топором в руках, поставила условие активистам: если брата найдут на чердаке, то пусть они забирают её голову, а если не найдут, то она отрубит голову каждому, кто спустится с чердака без её брата. 
   Активисты ушли. Беда миновала дядю и в тот раз. Не  для него была эта грязная работа под названием "война". Однако воевать ему пришлось и смерть на войне его миновала. Он был очень кротким, миролюбивым человеком и так и прожил свою жизнь до конца.
    
    Бабушку  сгорбило, согнуло в двое. Но не сломало.  Потому что у неё был ещё один сын, старший. Опора.  Муж рано умер и они вдвоём вырастили остальных троих детей.
   ...Этот её старший сын воевал до конца, до победы, и ещё немного. Был и на Халхин - Голе, под командованием маршала Жукова. ( При мирной жизни он написал маршалу письмо с какой-то просьбой и тот ему помог.)
   И только после этого вернулся домой с войны.
   За годы войны, он был солдатом и румынской армии, и немецкой, и советской. Такие перевертыши войны, без спроса на его желания. Везде воевал и был в плену и у  русских (советских), и в концлагере у немцев.
   В мирное время, до конца своих дней, он всё откладывал всего понемногу на чёрный день...

    ...Мою тётю, молодую девушку, немцы угнали в Германию. Попала на работу домработницей  в добрую немецкую семью, которая хорошо к ней относилась. После  дня победы, эти люди посоветовали ей найти советского офицера , выйти за него замуж, чтобы поскорее вернуться домой. Она познакомилась с русским военным врачем, намного старше неё, тем не менее семья обещала быть крепкой. Но когда они вернулись в Советский Союз, муж попал под сталинские репрессии. Его осудили как врага народа на 25 лет тюрьмы. Его потом реабилитировали, но очень поздно.

   Эта беда под названием  Вторая Мировая Война не обошла стороной ни одну семью бывшего Советского Союза и ещё многих - многих - многих - многих стран...
   
...У нас в Кахуле  жила и работала  женщина удивительной судьбы, Антонина Терентьевна Дудина , русская по национальности. Тоже ветеран Великой Отечественной Войны. Причём на фронте она попала, спасаясь от ареста, как дочь расстрелянного врага народа. Была студенткой Московской  Художественной Академии, когда за ней пришли. Но выручили профессора и студенты.  Они успели перехватить её, повезли на вокзал и посадили ( упрятали) в первый товарный поезд... Ехала она, сама не зная куда. Попала на фронт под чужим именем, так, как боялась репресий,  и поступила на  курсы медсестёр.  Воевала в качестве сестры милосердия до конца войны, до победы.  На войне - как на войне, прошла сквозь всеобщий ад.  Один раз даже в морге просидела ночь с контузией. Думали, что мёртвая. А среди ночи она ожила. Стала стучаться, кричать, но только утром открыли.  Как она рассказывала, зуб на зуб не попадал...
    В мирное время она всегда боялась разоблачения со стороны советских властей, как дочь врага народа. Хотя никакой вины не имела ни перед своей совестью, ни перед своим русско-советским народом. Из-за этого побоялась связать свою жизнь с любимым человеком. Он был композитором, сочинял молдавские мелодии и жила она тогда в Тирасполе. Жаль, что я забыла имя её друга-композитора. Когда Терентьевна рассказывала мне про про свою потерянную любовь, она спрашивала меня, если мне знакомо имя того композитора и очень удивлялась, когда я говорилала, что не припоминаю. Это были послевоенные годы и композиторы были советские новоиспеченные. Немудренно, что они не остались в народной памяти. 
   - Как же так, это невозможно, его все знали!- восклицала Антонина Терентьевна, - Он сочинял такие песни: "Хоп ш-аша!" 
   Это её восклицание "хоп аша" меня очень веселило, и я с трудом сдерживала свои эмоции, чтобы не обидеть её. Потому, что все молдавские песни содержали "хоп аша".
   ...После 60-го года её семью реабилитировали и она перестала бояться .
    А канонады войны ей снились и в её 76 -77 лет, когда  рассказывала мне про войну.
    
    Вспоминается мне сейчас один из её рассказов о войне.      Терентьевна говорила, что во время войны немецкие военнопленные офицеры рассказывали, почему проиграли бой на Курской дуге. Только никто им не верил. Советские воины, в том числе и Терентьевна, махали рукой и говорили: "Чушь!" А после развала Союза, когда начала осознанно верить в Бога, она вспоминала слова пленных немецких офицеров и по - другому думала и нам рассказывала.
   По её словам, пленные немцы говорили, что на Курской дуге они были готовы к битве, чтобы победить. Но в тот момент, когда должно было начаться наступление, - то ли на заре, то ли на закате - я уже не помню, как она говорила, - на востоке, перед немецким командованием, на небе появился огромный Образ Божьей Матери, которая рукой указывала им "Нет!!!" И они, немцы, будучи верующими (слова Антонины Терентьевны), ошеломлённые этим знаком и не зная, как его понимать, замешкались и не начали в назначенное время наступление, что и повлияло на исход боя и всей войны.
   - Так что, Бог есть, дорогие мои! Так обычно заканчивала Терентьевна этот рассказ. 

     Светлая память и низкий поклон солдатам - освободителям и всем людям всех стран и национальностей, которые внесли свой вклад в победе над гитлеровской чумой. Светлая память всем людям, погибшим на войне, или из - за войны, за (1939 - 1945) годы.
   Дай Бог здравия и вразумления всем лидерам стран и всем политическим  и не политическим силам - Мудрости, Терпимости, Благоразумия и Порядочности, чтобы сохранить Мир и Жизнь в наших странах, больших и маленьких, и на нашей прекрасной Планете Земля. Я за это молюсь и всех призываю.   

Автор: Елеонора.